TIFF 15. Bronz, hasidism și posedări

La TIFF e forfotă mare, orașul se pregătește de ofensiva ultimului weekend, tradițional cea mai aglomerată perioadă a festivalului, cu Zilele Filmului Românesc, Sophia Loren și Mădălina Ghenea. Până una-alta, filmele nu duc lipsă de spectatori – la o proiecție de marți de la Cinema Mărăști, cinematograf de cartier amenajat de primărie (!), sala era aproape plină.

Suntan – cu ochii în soare

Suntan

Șirul progresiv de umilințe la care se supune singur Kostis (Makis Papadimitriou), doctor generalist cu cariera compromisă, devine din ce în ce mai inconfortabil de privit în Suntan/Bronz, filmul lui Argyris Papadimitropoulos proiectat în cadrul secțiunii Fără Limite. Regizorul mărturisea după proiecție că insula în care au filmat timp de șase săptămâni e locul lui preferat de pe Pământ și că timpul petrecut acolo a fost ca o vacanță continuă. Vizual, așa și arată – iar trupurile goale și bronzate ale turiștilor dezinhibați au un efect hipnotic asupra lui Kostis, trecut de 40 de ani și lipsit de perspective. O interacțiune cu un grup de tineri e declicul pentru un abandon total al medicului în brațele iluzorii și alunecoase ale Annei (Elli Tringou), care vrea doar să se distreze, dar Kostis ajunge curând să își proiecteze propriile neîmpliniri asupra noilor săi prieteni.

Filmul lui Papadimitropoulos e direct, liniar și lipsit de surprize. Regizorul înțelege bine mediul în care i se învârt personajele, iar interacțiunile dintre ele și atmosfera întrețin impresia de autenticitate. Fără să lase o impresie de durată, funcționează acceptabil ca studiu de personaj-în-criza-vârstei-a-doua, pentru că are focusul acolo unde trebuie și pentru că nu pornește în zece direcții.

 

Tikkun – renaștere

tikkun

Ceea ce nu se poate spune despre Tikkun de Avishai Sivan (un soi de Final Destination în cheie biblică, proiectat în competiție) care reusește să își piardă pe drum însuși personajul principal și pe mine odată cu el. Chiar dacă e în alb-negru, începe suficient de promițător: Haim-Aron (Aharon Traitel) e un evreu ultra-ortodox care își organizează viața în funcție de preceptele hasidismului. Viața sa e un ciclu de ritualuri de purificare, vestimentație standard și ore de studiu ale textelor sfinte.

În urma unui accident cauzat de-o erecție, un duș care picură și un jet de apă clocotită, tânărul face un stop cardio-respirator și e salvat în ultimul ceas de tatăl său, măcelar kosher. Și de-aici se cam rupe filmul, pentru că Sivan nu reușește să iasă din nisipurile mișcătoare ale efectelor pe care le are acest eveniment traumatizant asupra protagonistului. Vinovăția pe care o simte tatăl pentru că “și-a întors fiul din drum” e mai ușor de înțeles și explicabilă. Dar figura impenetrabilă a protagonistului și șirul de experiențe prin care trece, unele ușor de descifrat altele obscure (calul!), aglomerate într-un crescendo final după un act al doilea care rătăcește printre înțelesuri, m-au alienat destul de repede.

Sivan nu e deloc lipsit de simț vizual (vezi grupul de evrei care fumează uitându-se pe geam) și nici de umor sec, telefonat pentru maxim de impact. Chiar dacă, nu-i iese aterizarea, filmul lui e unul dintre cele mai distincte vizual, din ce am văzut anul acesta la TIFF. Nu e deloc exclus să ia un premiu.

 

Shelley – bântuiri

Shelley

Un cuplu care nu poate avea copii apelează la menajera lor româncă Elena (Cosmina Stratan) pentru rolul de mamă-surogat în Shelley (de Ali Abbas), o dramă horror care citează liber și cu ceva vână din clasici ca Rosemary’s Baby.

Cei trei trăiesc într-o casă fără electricitate de pe malul unui lac din Danemarca, dar niciunul nu se află acolo unde își dorește în viață. Elena strânge bani pentru a se întoarce la fiul său Nicu, lăsat la București, Louise (Ellen Dorrit Petersen) vrea un copil, în timp ce soțul său Leo (Björn Andrésen) nu e pregătit pentru asta. Ceea ce începe ca un aranjament inocent, făcut cu cele mai bune intenții, se termină prost pentru toată lumea, în buna tradiție a filmelor bântuite de o prezență malefică.

Abbas folosește ca materie primă o bună parte din recuzita obișnuită: sunete de bântuire (aici un clănțănit sinistru care devine leitmotivul filmului), jump scares – folosite cu moderație, coșmarurile mult-prea-reale, animalul sălbatic, un strop de body horror, etc.  Ce face din Shelley un exercițiu OK de film de gen e dinamica celor două interpretări centrale, dusă bine de Petersen și Stratan, câteva alegeri inspirate ale directorului de imagine, legate de folosirea luminii naturale, și o economie de mijloace care, folosite mai fără discernământ, ar fi aruncat definitiv filmul în zona de pastișă.

Etichete: , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *