Viața pe playback: „Alpii”

Rar se întâmplă să îmi rămână în minte grav de tot un film aşa cum mi-a rămas Kynodontas / Dogtooth, distopia anti-familistă a lui Yorgos Lanthimos, marele câştigător al Un Certain Regard 2009.

Acestea fiind zise, evident că înaintea premierei lui Alpeis/ Alps, cel mai nou trip al grecului, în competiţie pentru Leul de Aur pe 2011, aşteptările mari s-au lipit de mine mai rău ca nenorociri de genul căldură sau restul oamenilor de la coadă. Da, aşteptările prea mari sunt mereu nenorociri.

Alpeis/ Alpii nu e un film despre care vrei să ştii prea multe înainte de proiecţie – e făcut de Lanthimos şi asta e o informaţie suficientă. Stilul rece-absurd în care regizorul dezgroapă cele mai obscure cotloane ale relaţiilor interumane nu mai e o surpriză pentru cine a văzut Kynodontas, numai că de data asta el explorează „lumea de afară”, ieşind din graniţele vieţii de familie.

Nimeni nu se grăbeşte să ne explice despre ce e vorba: iniţial doar facem cunoştinţă cu câteva personaje închistate, la limita alienării – o gimnastă perfecţionistă care se lasă umilită de antrenorul şi mai perfecţionist, o asistentă şi un paramedic de la urgenţe pe care îi interesează suspect de mult viaţa şi soarta unei paciente pe moarte. Mai târziu aflăm că fac parte din societatea secretă Alpeis, ai cărei membri se oferă să joace rolul morţilor în familiile lor.

Sub măştile de serviciu se conturează două portrete ale unei feminităţi aproape anulate: Aggeliki Papoulia şi Ariane Labed sunt suficient de interesante (şi de dubioase) în rolurile principale ca să îţi menţină interesul pentru o poveste din care nu înţelegi mai nimic o bună bucată din film.

Şi de data asta se pare că rolul de gen subdezvoltat e specialitatea lui Lanthimos, care ne oferă un eseu incomod despre lipsă, fie ea pierdere sau handicap emoţional: dincolo de povestea stranie, Alpeis e, până la urmă, o poveste cu oameni care îşi umplu golurile din suflete unii cu alţii.

***

Alpii rulează în România din 30 noiembrie, la București și Cluj. În Capitală, filmul poate fi văzut la Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR).

*Cronică publicată inițial în timpul ediției din 2011 a Festivalului de la Veneția.

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *