Manual de interpretat vise pentru avansaţi – „Holy Motors” de Leos Carax

Ca orice cinefil care se respectă, ai un car de aşteptări dacă mergi la Cannes ştiind că trei dintre regizorii tăi preferaţi au filme în competiţie. Dar ce te faci când fix cel care te dezamăgeşte ia Palme d’Or-ul şi ceilalţi doi pleacă acasă cu mâna goală? Marele nedreptăţit al ediţiei de anul ăsta a fost Holy Motors, probabil cel mai discutat şi vizionat film din competiţie: în condiţiile în care orice fiinţă de pe Croisette încearcă să prindă cât mai multe filme ştiind că e imposibil să vezi totul, o grămadă de oameni s-au dus să vadă noua nebunie a lui Leos Carax de două sau chiar trei ori. Şi asta spune multe.

După o pauză de 13 ani, prinţul neîncoronat al vagabonzilor şi poetul iubirilor stranii se depăşeşte pe sine cu un film imposibil de înghesuit în vreo comparaţie sau categorie. Holy Motors e un carusel de poveşti neterminate şi scenografii magice, şi în acelaşi timp un vis cu un milion de straturi de interpretare. Chiar şi faptul că nume ca Eva Mendes sau Kylie Minogue apar pe afiş păleşte într-o big picture care te fură din realitate şi nu mai vrei să se termine: Carax e unul din puţinii care reuşesc să facă un film total incoerent ca stil şi poveste şi în care totuşi se leagă totul într-o viziune personală mind blowing.

Monsieur Oscar e un misterios care circulă toată ziua prin Paris cu o limuzină albă condusă de o tanti super stilată. El iese la lumină doar când are câte o „întâlnire”, după ce studiază în prealabil dosarul ei şi se costumează după cum cere noul rol. Cam asta e toată povestea, dar fiecare „misiune” e un posibil film în sine, care aduce cumva un omagiu întregii magii a cinematografului în timp ce o deconstruieşte, şi totodată aruncă o privire melancolică asupra măştilor pe care le schimbă fiecare dintre noi.

La un moment dat ţi se urcă pe şira spinării senzaţia că meseria lui Oscar e să se dea drept nişte unii ca să le deturneze vieţile şi să facă un pic de bine sau dreptate pe lume, ca într-un fel de Alps al lui Yorgos Lanthimos upgradat la un nou nivel oniric-suprarealist à la française, cu câte un impromptu muzical în stilul lui Tsai Ming-liang. Inevitabil, o să te întrebi ce se întâmplă cu ei în timpul ăsta şi cine e Oscar cu adevărat. În limuzină, ai impresia că e un el însuşi din realitate, dar la finalul zilei când Céline îl duce acasă îţi iei o mare ţeapă, evident delicioasă. Fuck reality.

Holy Motors musteşte de auto-referinţe, fiind un periplu prin capul lui Leos Carax, plin de inside jokes la care numai el şi information junkies pot să reacţioneze: de exemplu, ştiind că numele său real e Oscar Alex, nu ai cum să nu ridici o sprânceană când protagonistul se numeşte Oscar şi unul din personajele în pielea cărora intră e Alex. Mai mult, un segment e o continuare la Merde, fragmentul din Tokyo! semnat de Carax, cu acelaşi personaj principal. Modelul interpretat de Eva Mendes se numeşte Kay-M, adică fix iniţialele celeilalte dive din film. Şi tot aşa. Şi chiar mai mult: una din glumiţele festivalului de anul ăsta a fost că Holy Motors comunică involuntar cu Cosmopolis al lui Cronenberg, răspunzând la una din întrebările „fără răspuns” pe care le aruncă un Robert Pattinson contemplativ-nevrozat de pe bancheta unei alte limuzine albe.

Evident, în rolul principal e Denis Lavant, alter-ego-ul şi co-conspiratorul lui Leos Carax încă de la primul lui lung-metraj din 1985, Boy Meets Girl – unul din foarte puţinele filme pe care pot să le revăd iar şi iar, plin de o eleganţă alb-negru aparte, răvăşitoare.

La beauté du geste? La beauté est dans l’œil… şi tot aşa magia lui Holy Motors e în sufletul fiecăruia dintre noi, în motoraşele divine care ne poartă prin viaţă. E de toată jena că aşa un film nu a primit absolut nici o recunoaştere la ceremonia de premiere, dar sper măcar că vom avea ocazia să-l (re)vedem şi (re)trăim în toamnă, la Les Films de Cannes à Bucarest.

Etichete: , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *