Zilele filmului românesc – corespondență de la TIFF (III)

Poate că Zilelor Filmului Românesc de anul acesta de la TIFF le-a lipsit o avanpremieră high-profile ca cele de anul trecut de la Câini și Sieranevada, pe fondul neselectionării la Cannes a niciunui film românesc și deciziilor luate de unii cineaști, în mare parte debutanți în lungmetraj, să își păstreze filmele pentru case mai mari. Așa se face că le așteptăm pe cele mai promițătoare dintre acestea, Un pas în urma serafimilor și Soldați, direct în cinematografe la toamnă. Timpul va spune cine s-a ars și cine nu, dar mi-e clar că publicul de la TIFF nu e de refuzat pentru unii dintre cei care au ales să mai aștepte.

Chiar și așa, selecția de anul acesta a fost destul de puternică, în special în zona de documentar, unde nu a fost numai Procesul, dar și cu câteva surprize plăcute la lungmetraj.

 

Planeta Petrila

 

După minunatul Constantin și Elena, Andrei Dăscălescu revine cu Planeta Petrila, documentar HBO care consemnează ultimele clipe de funcționare ale minei de la Petrila, înainte de a fi închisă și “ecologizată”, și eforturile unui activist și artist local – Ion Barbu – , ajutat de o serie de voluntari si ONG-uri, de a salva de la demolare clădirile istorice ale celei mai vechi mine încă în funcțiune din țară. Personalitatea expansivă și incredibila inclinație spre anecdotă a lui Barbu, care organizează marșuri de protest și expoziții de un pronunțat suprarealism (vezi Matizul alb cu roți de căruță cocoțat pe un piedestal, și cuvintele Ceci n’est pas un Matisse inscripționate pe el, sau silozul pictat ca Soup Cans-urile lui Warhol), e într-un puternic contrast cu laconismul și profesionalismul clasic al lui Cătălin Cenușă, lider al ultimilor mineri rămași, om de o inteligență vie și cu ochi foarte expresivi.

Un amestec vibrant și atașant de instalație MNAC, mostră de activism hip și peisaje industriale dezolante, cu o secvență filmată în mină ce ar avea loc într-un thriller, Planeta Petrila a mers excelent la public și are șanse bune la un premiu de popularitate.

Din 22 iunie, se poate vedea și la HBO.

Trailer

 

Ouăle lui Tarzan

 

Sofisticatul (în ambiție, concept, buget, tehnici de filmare) documentar al lui Alexandru Solomon pleacă de la o premiză solidă și ajunge la niște rezultate amestecate. În republica nerecunoscută oficial Abhazia funcționează în continuare un institut de cercetări medicale pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ’20 cu scopuri cvasi-oculte de testare a diferite tratamente și vaccinuri și de obținere a unor maimuțe hibrid cu  îndatoriri clar trasate în zona proletară. Solomon intră în această lume cu steadycam-ul plutind încet prin port și intrând pe poarta institutului, și găsește acolo decoruri desprinse parcă dintr-un platou de filmare a unui SF de categorie B din anii ’50 despre crearea în laborator a omului modern al lui Stalin; sau dintr-un remake sovietic la Planeta maimuțelor. Cuști dezafectate, statui cu maimuțe, primate care urlă.

Lucrând cu tehnologie ce ar avea loc în muzee, cercetătorii în bună parte trecuți de mult de vârsta pensionării injectează hormoni de întinerire și alte substanțe misterioase în primate; totul pare foarte empiric și naiv într-o epocă a laboratoarelor supertehnologizate care reconstruiesc genomuri. Cei câțiva cercetători tineri, unii cu potențialul de a prelua conducerea institutului, lucrează în paralel la clinici private și susțin că nu cred în teoria lui Darwin, sau cel puțin că nu contravine facerii lumii, așa cum e ea descrisă în Geneză.

Solomon găsește câțiva interlocutori  foarte ofertanți, printre care doi cercetători/profesori trecuți de 70 de ani (cu siguranță mai pragmatici decât aripa tânără) care țin încă vie întreaga întreprindere și o asistentă de la institut care are o maimuță drept animal de companie; într-un moment de candoare, admite că multe dintre maimuțe sunt omorâte în urma experimentelor. Cu 30 de minute prea lung și cam sărac în momente antologice (cel puțin dacă ne raportăm la așteptările de la un asemenea subiect), Ouăle lui Tarzan nu e perfect, dar e cel mai profesionist produs documentar românesc văzut în ultima vreme.

Trailer

Breaking News

 

Surpriza plăcută a secțiunii de lungmetraj a ZFR, lungmetrajul de debut al Iuliei Rugină, scris împreună cu colaboratoarele sale obișnuite Ana Agopian și Oana Răsunceanu, e acel film de public ce ar trebui să se facă mai des – fără pretenția de a se adresa unui public de festival, accesibil și nicio clipă condescendent față de spectator.

Reporterul Alex Mazilu (Andi Vasluianu) pleacă la Mangalia să facă un material despre colegul său cameraman, mort într-un accident dintr-o fabrică, în timpul unei filmări live. Acolo o cunoaște pe  Simona (Voica Oltean), fiica de 15 ani a acestuia, o adolescentă rebelă care încearcă să se obișnuiască cu gândul că tatăl său a murit. Pe măsură ce Mazilu începe să pună cap la cap detalii pentru materialul său, ajunge să trăiască la rândul său drama fetei.

Scenariul păstrează focusul pe cele două personaje și e suficient de reținut să nu îngroașe drama dincolo de punctul de rupere, Iulia Rugină izbutind câteva momente de emoție autentică, bine calibrate să atingă corzi sensibile fără surplus de patetism.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *