„Q.E.D.” („Quod Erat Demonstrandum”)

Ofelia Popii si Sorin Leoveanu QED_foto Ancuta Iordachescu

Nu reușesc să îmi dau seama care-i strategia de marketing a oamenilor din spate. Mai întâi, Andrei Gruzsniczki  face un film curat lucrat, cu scenariu solid, expert filmat de Vivi Drăgan Vasile și cu scenografie de-a dreptul remarcabilă, pe care l-ar fi putut vinde, cu destul succes, ca pe un soi de The Conversation neaoș. Până aici, totul e OK, ar putea chiar să fie cel mai bun film românesc al anului, bazându-mă pe dovezile pe care le am la dispoziție. Doar că apoi cineva decide să-i lipească un titlu prețios și deloc prietenos cu publicul, Quod Erat Demonstrandum, și un afiș sec, la fel de alb-negru ca și filmul (alegere care nu pune deloc în valoare detaliul de epocă, pentru că nu-mi amintesc să fi văzut vreodată perioada comunistă atât de minuțios reconstituită).

În anii ’80, Sorin, un matematician român (Sorin Leoveanu), vrea să publice în străinătate, clandestin, o a doua lucrare științifică ce detaliază un proiect de aplicație care, din descriere, sună a strămoș al Shazam-ului. Pentru a trece lucrarea peste graniță, apelează la Elena (Ofelia Popii), soția  unui prieten de-ai săi emigrat în Franța, care așteaptă să îi iasă actele pentru a putea la rândul ei să plece.

Pe urmele sale se află însă Alexandru Voican (Florin Piersic Jr.), un ofițer de Securitate dedicat și tipicar, mâncător de savarine, care crede în metoda clasică a filajului bine executat și își întinde antenele prin rețeaua de informatori ai aparatului – care îi cuprinde pe mulți dintre apropiații lui Sorin („În caz de ceva, mă întrebi mai întâi pe mine”). Ce urmează e un joc de-a șoarecele și pisica, prea sobru și reținut să joace după regulile thriller-ului, dar eficient în recreerea unei stări generale de paranoia, dată de impresia – pe care scenariul ți-o validează în repetate rânduri – că toți sunt turnători.

Asta nu înseamnă că scenariul e sec și telegrafiat. Personajele sunt bine conturate și evită clișeul – protagonistul nu e nicidecum omul de știință naiv-victimă sigură, așa cum Voican nu e reprezentantul tipic al Securității care își petrece timpul liber „la pescuit” cu șefii. Ofelia Popii e credibilă și naturală în rolul Elenei, care mi s-a părut cel mai bine scris și ofertant, iar conversațiile dintre personajul ei și al lui Piersic adună cea mai mare cantitate de tensiune. Cel puțin o replică face cu ochiul direct spectatorului: „Ce mi-e alb-negru, ce mi-e color, trebuie doar puțină imaginație”.

Demonstrație convingătoare că rolul Securității era „să te frece”, QED e un film ambițios și cu reale calități. Sper să reușească în vreun fel să ajungă și la public, deși a făcut deja cam mulți pași în direcția greșită.

Etichete: , , , , , , , ,

Un răspuns la “„Q.E.D.” („Quod Erat Demonstrandum”)”

  1. Nu doar ca a facut pasi in directia gresita, dar mie-mi pare ca si-a dorit sa goneasca publicul. Pare tipul de film deranjat de afluxul publicului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *