„The Square” – încadrări

Cu Palme d’Or-ul luat pentru The Square/Pătratul anul acesta, Ruben Östlund se alătură unui număr consistent de regizori care au câștigat trofeul festivalului cu filmul făcut abia după vârful lor de până acum. Li s-a întâmplat și lui Jacques Audiard, Nuri Bilge Ceylan, (Michael Moore se pune?) să vină la Cannes pe valul creat de un film care le-a creat sau consolidat prestigiul și să câștige cu ceva care nu se ridică la aceeași înălțime. Pentru Östlund, succesul cu pricina a fost Force Majeure, care acum trei ani lua premiul juriului secțiunii Un Certain Regard și ajungea aproape de Oscaruri și Globurile de Aur.

The Square continuă preocupări ale cineastului din cele patru filme anterioare, ca scoaterea la lumină a narcisismului naturii umane, lupta de clasă și demascarea falsității din spatele aparențelor. De această dată, protagonistul e directorul unui muzeu de artă contemporană (Christian, jucat convingător de Claes Bang), care are de navigat două crize majore (vernisajul unei expoziții ce are ca exponată un pătrat luminos, și furtul căruia îi pică victimă) și câteva minore (printre care și relația pasageră cu o jurnalistă – jucată de Elizabeth Moss, actrița anului 2017).

În momentele sale bune, The Square e complet imprevizibil, spiritual și amuzant. De departe, filmul cel mai atent șlefuit vizual al regizorului – din mizanscenă, mai ales -, The Square e construit dintr-o serie de episoade de satiră incisivă și apăsată care scot noroiul din orice ating: încadrările artei, gradul de moralitate al marketingului, prăpastia dintre clasele sociale, bula în care trăiește burghezia.

Izolat, cele reușite (care de obicei o includ pe Elizabeth Moss) se apropie de cele mai bune momente din filmografia lui Östlund de până acum – cum e piesa de rezistență a filmului, prezentă atât pe afiș cât și în trailere: un dineu exclusivist dat peste cap de sosirea lui Oleg, un performance artist ce emulează cu mare pricepere comportamentul unei primate. „Efectul spectatorului” pe care îl are e asemănător cu scârțâitul cretei pe tablă. Oleg e jucat de Terry Notary (trilogia maimuțelor, Kong: Skull Island), unul dintre cei mai căutați experți în motion capture, alături de Andy Serkis.

Deopotrivă fascinant și frustrant, The Square a fost asamblat cu minuțiozitate, ca și exponata care-i dă titlul, cu scopul de a provoca. Se pare că Östlund a tras zeci de duble pentru fiecare secvență, lucrând și câteva zile la o scenă. Dar e și tras în jos de niște probleme structurale destul de mari. Sus-numitul moment de mare impact (fără a fi și punctul culminant a ceva anume, căci filmul nu e suficient de legat pentru asta) are loc cu câteva zeci de minute înainte de final.

De acolo și până la generic, Östlund găsește de cuviință să și enunțe lucruri pe care până atunci doar le ilustrase insistent, făcând praf orice urmă de subtilitate. Mai mult, Christian primește șansa să se explice și să se expună de două ori, într-o înregistrare video și apoi în fața presei. Östlund încearcă să își „scoată” personajul un om schimbat în bine (sau măcar mai conștient de lumea înconjurătoare) în urma experiențelor prin care trece, subminând cinismul și tocind colții filmului. Până la urmă, nu mai rămâne o mare diferență între provocările goale ale expozițiilor muzeului lui Christian și cele ale filmului lui Östlund.

Astfel că filmul se scurge agonizant spre final, fără o parte din verva și aerul de anything goes cu care ne obișnuise. Pur și simplu nu are suficientă forță narativă și lucruri de spus care să îi justifice lungimile și să îl care cu succes până la linia de sosire.

The Square s-a putut vedea în avanpremieră în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest și va intra în cinematografe din 20 octombrie.

 Trailer:

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *