Regizorul Claudiu Mitcu, despre „Rețeaua”: „Dacă nu ești sensibil la moarte, atunci ce te mai sensibilizează?”

Claudiu Mitcu. Credit foto: Ionuț Dobre

Claudiu Mitcu. Credit foto: Ionuț Dobre

Autor: Iosif Prodan

Ca în fiecare an, Festivalul One World prezintă publicului de film documentar un proiect aflat încă în lucru, al unui regizor român.

Anul acesta a venit la rînd Claudiu Mitcu (Australia, Noi doi) care a preluat un caz descoperit de jurnalistul Vlad Mixich de la Hotnews.ro, cel al unei rețele care aduce în România medicamente pentru bolnavi de cancer care nu se găsesc aici, fără să perceapă un comision.

E vorba de oameni simpli care încearcă să repare ceea ce sistemul nu e în stare să facă și care propun în loc de cinism birocratic o umanitate aproape incredibilă. La discuția de după prezentarea montajului de 20 de minute cu extrase din filmul intitulat chiar Rețeaua, s-a discutat intens despre criza citostaticelor, împreună cu jurnaliști, cineaști, dar și beneficiari și membri ai „Rețelei”.

Ai început filmul după ce ai primit reportajul lui Vlad Mixich de la Radu Jude. Ce te-a atras la acest subiect? Te-a sensibiizat povestea acestor oameni care fac „trafic” cu citostatice?

În primul rînd, n-are cum să nu te sensibilizeze subiectul ăsta. Trebuie să fii animal să nu realizezi că sînt oameni care au nevoie de un tratament și tratamentul nu e pentru gripă. E vorba de cancer, se moare – și dacă nu ești sensibil la moarte, atunci ce te mai sensibilizează?

Pe mine m-a atras povestea. E puțin mai dificil să ilustrezi în imagini o chestie scrisă, într-un documentar. La ficțiune e mai simplu: iei niște actori, îți joacă și se întîmplă cum vrei tu. Așa, în documentar, e „pe bune”. Medicamentele chiar sînt luate de la o farmacie din afara țării, chiar trec granița așa cum se vede în film, ajung la aeroport de unde sînt luate de un taximetrist care le duce ori la una din multele asociații care apelează la această „Rețea”, ori le duce direct la bolnavi. Deci e pe bune.

Și pentru mine a fost o provocare, am vrut să văd dacă într-adevăr pot să fac filmul. Eu am zis inițial ca aș vrea să-l fac, dar mi-a fost teamă că nu voi putea fizic să-l fac pentru că am mai avut proiecte asemănătoare pe care n-am reușit să le duc la capăt.

A propos de dificultăți, cum te-ai raportat la dimensiunea oarecum ilegală a acestui „trafic” de medicamente?

E și nu e ilegal. Legea spune că ai voie să-ți aduci medicamente pentru uz propriu. Am adus și eu o dată medicamente. Cel puțin 200 de persoane au făcut asta, dintre care aproximativ 20 au fost filmate de mine, le-am așteptat la aeroport. Faptul că la urcarea în avion toată lumea spune că sînt medicamente și vameșii de peste tot din Europa sînt ok cu chestia asta, cred că spune multe. Nimeni nu ascunde medicamentele astea, nimeni nu le dosește. Le pune pe bandă și sînt la vedere. E păcatul tău dacă aduci medicamentele alea ca să le vinzi.

Au fost cazuri în care să fie probleme pe aeroport sau la graniță?

Niciodată.

La discuția de după proiecția celor 20 minute din film, majoritatea întrebărilor au fost despre subiect în sine și mai puțin despre film. Te așteptai la o astfel de reacție a publicului?

Mă bucur că s-a-ntîmplat așa! Mi se pare firesc, pentru că subiectul în sine e atît de serios încît n-ai cum să vorbești despre niște artificii artistice. Subiectul e atît de dur și de „pe bune” încît nu poți să vii cu „apusuri de soare”… Și, pe de altă parte, nici nu e genul meu, sînt destul de direct și încerc să nu vin cu metafore, mai ales la genul ăsta de film.

Deci pentru un prim contact cu publicul, a fost bine.

Da, și sincer chiar la asta mă așteptam și la asta mă aștept și mai departe. Voi fi probabil considerat doar cel care a pus cap la cap toată povestea și am ilustrat-o – adică partea de imagine. Mixich cu toată lumea din spatele poveștii sînt cei care cumva mi-au dat proiectul; m-au acceptat să-l fac. Și mă bucur, pentru că n-a fost simplu să le cîștig încrederea.

În legătură cu ce s-a discutat și după film referitor la impactul pe care filmul îl poate avea, o să ajute subiectul la o difuzare mai bună?

Nu știu, eu am norocul ca filmele mele să fie date. Așa s-a-ntîmplat; patru dintre ele au fost date la HBO, au umblat destul de mult și în festivaluri. Și probabil că asta a și contat pentru Vlad Mixich, faptul că filmele mele anterioare au circulat, am deja un background; iar interesul lor chiar acesta era, ca povestea sa fie văzută de cît mai mulți oameni.

În ceea ce privește capacitatea unui film de a atrage atenția asupra unui subiect, nu demult Florin Iepan a încercat sa facă asta cu Odessa. Cum te poziționezi tu în documentarul românesc referitor la capacitatea unui film în afară de a spune o poveste, devine și un vehicul de raising awareness?

Am filme de poveste, dar toate filmele mele tratează oameni la marginea societății. Am filme cu o familie de artiști de circ, unul cu un cuplu gay, homeleșii cu care am fost în Australia – cumva eu merg pe drumul meu, nu am venit acum brusc pe un subiect precum cel de față. Sper să fie un subiect care să trezească în toată lumea conștiința umană.

Te întrebasem de Iepan pentru că, în final, încercarea lui a fost oarecum eșuată. N-a reușit să trezească un interes atît de mare pentru o problemă de identitate culturală sau de recuperare/asumare a memoriei. Crezi că o să ai mai mult succes în a sensibiliza mai mulți oameni cu subiectul crizei citostaticelor?

Eu îmi doresc ca această problemă să fie rezolvată și să fie doar o amintire – să zicem nu foarte plăcută -, nu să ramînă o problemă actuală. Și cred că subiectul sensiblizează oricum. Mai ales dacă e făcut și onest – și vreau să cred că este foarte onest. Am evitat să arăt niște oameni care vizual ar crea clar o stare de „empatie”. Pe cît posibil, nu am vrut să arăt personaje bolnave, care sînt sub tratament. Oamenii care sînt sub tratament cu citostatice au părul cazut, sînt mai „buhăiți” – asta e reacția medicamentelor. Nu despre asta am vrut să vorbesc, n-am încercat să sensibilizez într-atît încît imaginile să „stoarcă lacrimi”. Problema mi se pare atît de serioasă încît, dacă tu nu crezi că situația bolnavului e nasoală și e vorba de viață și de moarte, înseamnă că nu e treaba ta.

Cît despre a pune pe video toată povestea asta, am vazut că ai folosit mai multe stiluri de filmare. Ai și candid camera și subiecți care se filmează singuri cu web-ul, ca în Noi doi.

Subiectul e de așa natură încît nu ai cum să creezi o unitate stilistică. După cum s-a putut vedea, e filmat în șapte locații, una e cînd filmezi pe banda de la aeroport, alta e cînd ai un interior luminat etc. M-am gîndit la problema asta împreună cu Andrei Butică, care e director de imagine, și iarăși, subiectul e atît de puternic încît unitatea stilistică nu mai primează. Ai de filmat în anumite locuri și se întîmplă anumite lucruri…

Ultimul meu film, de exemplu, Maria, e filmat cu telefonul. Cînd faci un documentar-eseu e normal să faci filmul să arate frumos. Dar aici mi se pare că informația în sine e mai puternică decît orice altceva.

În spatele acestei povești pe care filmul o spune, care e „vocea” ta? Ce vrei să transmiți tu ca autor/regizor?

Vreau să transmit că problema aceasta a existat. Vorbesc la timpul trecut pentru că vreau să ramînă așa, să nu mai existe. Mi se pare că o e chestie care e readusă în prim plan, trage un semnal de alarmă. Și, pe cît posibil, cred eu – poate că sînt naiv – autoritățile se sesizează, își dau seama că e „pe bune”, cum zicea și Mixich și sînt o mulțime de oameni care n-au avut nicio teamă să se expună și să vorbească despre criza medicamentelor și despre „Rețea”, atît pacienți cît și medici. Cum poți veni ca autoritate și să spui ca nu-știu-ce bolnav a făcut o ilegalitate procurîndu-și medicamentele de cancer cu ajutorul „Rețelei”?

Spuneai după proiecție că filmul va fi lansat în toamnă. Asta înseamnă că e aproape gata?

Mai am de filmat ceva la Timișoara, pe domnișoara care apare în finalul montajului pe care l-am prezentat. Ea avea nevoie doar de două medicamente pe care le-a procurat apelînd la „Rețea”, celelalte care i-au fost prescrise i-au fost date de la spital. Iar spitalul i le-a dat ei pentru că era cea mai tînără dintre bolnavii din „salon”.

Atunci, la toamnă înseamnă Astra?

Niciodată nu am fost sub presiunea festivalurilor. Nu mi-am propus să termin un film pentru un anumit festival. Cînd l-oi termina, îl trimit peste tot. Dar în principiu, pînă în toamnă e gata.

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *