Monica Lăzurean-Gorgan: „Nu mă aşteptam ca în această familie să apară schimbări atât de devreme şi atât de mari”

Cel mai recent documentar lansat al Monicăi Lăzurean-Gorgan, Doar o răsuflare, a avut premiera în România la ediția din 2016 a TIFF-ului clujean. Venea chiar după o proiecție la Visions du Reel, iar parcurs festivalier pe care l-a avut pe parcursul anului trecut era previzibil. A mai obținut premii la Sarajevo, Astra și Docuart, iar în noiembrie a avut și premiera TV, la HBO, care a fost co-producător al proiectului.

Pentru că vedem destul de rar filme documentare românești a căror acțiune să se petreacă pe o durată de timp mai mare de 2-3 ani și pentru că povestea din Doar o răsuflare are toate ingredientele necesare pentru a se distinge de ceea ce s-a mai făcut până acum în documentarul românesc de după 2000, am vorbit cu regizoarea Monica Lăzurean-Gorgan despre procesul de realizare, care a durat 7 ani, ani comprimați într-o oră de film.

Doar o răsuflare este nominalizat la Premiile Gopo pentru Cel mai bun documentar românesc din 2016 și are cele mai multe șanse, dintre filmele nominalizate, de a obține statueta.

*Interviul de mai jos a fost făcut imediat după proiecția de la TIFF, în iunie 2016.

Când s-a implicat HBO în acest proiect?

Când filmul era în rough cut și implicarea lor a dus la o colaborare foarte bună și productivă, zic eu.

Cum ai ales durata în timp în care filmezi această familie? De ce 7 ani şi nu mai mult sau mai puţin?

Mi-am dat seama că e o dinamică în această familie care se va schimba de-alungul timpului. Bine, în orice familie se întâmplă asta, mai ales când e vorba şi de copii. Dar nu aşteptam apară schimbări atât de devreme şi destul de mari. Când te uiţi la 7 ani din urmă şi vezi, ca şi în Boyhood, copii care devin adulţi şi tatăl care se luptă pentru o idee – toată dinamica asta e interesantă de observat. mai face filme de genul acesta dacă m-ar ţine puterile. Şi pentru cel pe care-l filmez acum, despre păduri şi tăierile ilegale de lemn, e cam la fel, research-ul a început în 2011.

Te-ai gândit vreun moment renunţi la proiect?

Nu, deloc, nu am vrut niciodată renunţ la proiectul acesta. Din perspectivă financiară, n-a fost o desfăşurare atât de mare de forţe şi cheltuieli ca zic dezarmează faptul nu am un buget și deci să nu mai pot continua.

Cum îți alegeai momentele din an în care mergeai -i filmezi? Te sunau ei când se întâmpla ceva interesant?

Şişi. Noi am rămas apropiați și i-am rugat sune dacă se întâmplă ceva important. M-au sunat când a plecat Dobrin în Germania, numai s-a întors peste o lună și acesta este un moment care nu si-a găsit locul şi rostul în cut-ul final. Mi-am propus, totodată, prind şi toate anotimpurile acolo.

Au existat momente, de-alungul celor 7 ani, în care familia a refuzat va mai primească?

Nu, deloc.

Nici chiar în momentele mai delicate, când cei doi copii părăsesc oarecum familia? N-au încercat se ascundă, oarecum, de tine?

Nu mi-au zis niciodată nu mai filmez, pentru n-am filmat niciodată fără acordul lor. Sau vin pur şi simplu peste ei şi pun camera. Înainte de fiecare filmare eu mergeam înainte şi stăteam doar eu cu ei, apoi venea şi directorul de imagine. Şi cât stăteam eu cu ei şi povesteam, mai încercam echilibrez situaţia şi încercam le explic poate copiii sunt acum adolescenţi, e normal se revolte etc. Ei, şi în acele momente de dinainte de filmările propriu-zise îmi spuneau „Uite, chestia X, te rog n-o filma sau n-o pune în montaj” şi aşa am făcut – ce mi-au cerut ei nu am pus.

În ceea ce o priveşte pe Denisapărinţii realmente aşteptau se întâmple o minune? La un moment dat părinţii pun în discuţie eficiența pe care operaţiile medicale le-ar putea avea („În definitiv, medicii ce-ar putea facă?”). Nu luau în calcul în urma unei intervenţii chirurgicale s-ar putea întâmpla o „minune”? Impresia e ei se aşteptau ca o vindecare se întâmple peste noapte.

Nu e chiar aşa, dar în paralel ideea de „o minune” ia amploare în conștiința lor. Nu numai la biserică, ci şi acasă vorbeau între ei tot aşa. La fel, Dobrin, împreună cu prietenul lui aveau genul acesta de discuţii spirituale pe care i-am rugat le aibă şi în faţa camerei. Evident lucrurile nu sunt atât de îngrozitor de albe şi negre, şi în film n-am vrut las se înţeleagă chestia asta, mai ales tatăl spune la un moment dat, răspunzând la o replică a mamei „Iarăşi i-am dat antibiotice, trebuie o ducem la un medic”, „O s-o ducem şi la doctor dacă e nevoie, nu zic nu, dar rugăciunea e importantă în casa noastră”.

Deci, el nu neagă niciodată importanța medicinei, nu e totul alb-negru, dar în primii ani asta cu miracolul a fost foarte intensă şi era o idee şi un vibe care continuau şiacasă – venite de la Biserică, de la pastor, de la prietenul lui – toată lumea din jur le spunea asta „Tu trebuie ţi dovedeşti credinţa!” şi ei ziceau „Da, o trebuiască rog mai mult şi fiu mai credincios”.

Speranţa asta se diminuează în timp, din ce ai observat?

Se diminuează, da, prezenţa tatălui în biserică scade, apar tot felul de gadgeturi în casăîn 2009-2010, cred şi 2011, când am fost la ei, nu era niciun televizor, nu mai vorbesc de laptop sau computer. Aveau un telefon sau două mobile. Şi apoi au tot început intre în casă – un calculator, apoi am fost foarte surprinsă văd la un moment dat un televizor, laptop şi tot aşa.

Deşi fata cea mare şi băiatul ajung în situaţii de viaţă care nu corespund aproape deloc cu preceptele morale & religioase ale părinţilor, nu-i vedem foarte afectaţi. Practic, în scurtele momente cînd îi filmezi, par oarecum împăcaţi cu situaţia. Par o fi digerat deja. Cum ți s-a părut atitudinea părinţilor vis-a-vis de traiectoria celor doi copii?

În ceea ce-l priveşte pe Angelo, pe băiat, cred atitudinea părinţilor e bine reprezentată în film prin discuţiile de la masă.

Iar cu Ioana (n.r. fata cea mare, care rămâne însărcinată) am sărit anumite momente/etape, dar în acelaşi timp, elipsele astea sunt asumate.

Ai făcut ceva research în ceea ce priveşte dinamica unei familii din acest mediu religios?

Nu, pentru ştiu foarte bine toate slujbele, am trăit şi eu destul de mult în acest mediu şi în Biserica asta. Pentru mine, e o chestie personală cu multă emoţie şi intensitate. Cred şi sper îi înţeleg îndeajuns de bine, pentru amintirile mele şi copilăria mea au fost in jurul acestei Biserici.

Când ai ales această familie, te-a interesat şi identitatea lor religioasă?

Da, m-au interesat într-un fel contradicţile care formau un scut in jurul familiei. În 2009, fabrica din oraş s-a închis chiar cu câteva luni înainte să ajung eu, iar tatăl îşi dorea foarte tare ca fabrica se redeschidă. În acelaşi timp, sănătatea lui şi a lor era puternic afectată de fabrica în care a lucrat 20 ani – tot ce e posibil ca starea fetei bolnave fie din cauza poluării de acolo. Şi, în acelaşi timp, e contradicţia dintre starea fetei care are probleme şi faptul ei aşteaptă o minune.

Tu le-ai spus bunica ta a fost baptistă?

Da, le-am povestit, şi ei credeau merg în continuare la biserică. Cumva, m-au primit cu braţele deschise şi chiar mi-au zis „Hai mergem acum la Adunare (n.r. la biserică), facem o rugăciune”. Le-am explicat însă am fost la biserică cu bunica mea când eram mai mică şi îi respect în continuare, dar nu sunt practicantă.

Relaţia dintre cei doi părinţi şi copii ți s-a părut diferită de cea dintre părinţii tăi şi tine sau dintr-o familie normală, în sensul de non-minoritară religios?

Până la urmă, cred sunt diferenţe foarte mici, pentru , în afară de religie, tatăl e un părinte careşi iubeşte foarte mult copiii, o iubeşte foarte mult pe Denisa, şi ce se vede acolo, pe lângă partea de credinţă puternică, sunt şi metehnele şi problemele foarte mari pe care societatea noastră, românească, le are în ceea ce priveşte educaţia în familie. Vrândnevrând, la noi aşa se face educaţie. Și noi iubim, vrem ce-i mai bun pentru copii, dar din prea multă iubire și dorință de a face bine, greșim profund. Și asta se vede pe noi, cei care am fost cândva copii și acum ducem niște metehne cu noi, poate pentru totdeauna.

Dacă am înţeles bine, tatăl, Dobrin, avea un rol destul de important în Biserica pe care ei o frecventau.

El nu e pastor/preot acolo, dar e unul dintre oamenii de bază. Între timp, atât el cât şi Lia au început meargă mai rar la Biserica.

În ceea ce priveşte titlul – care e explicaţia din spatele lui?

Într-o versiune iniţială a filmului este o secvenţă în care ei cântau „Suntem doar o răsuflare / Abur răsuflat de soareşi alte versuri foarte frumoase şi puternice, dar până la urmă nu a intrat în montajul final. Și nu am putut să renunț la titlu, pentru că nu am găsit altul mai bun.  

 

Etichete: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *