„Ne-am plimbat cu Dacia lui bunicu’ prin sat şi i-am rugat pe toţi să ne ajute: e pentru şcoală şi nu, n-o să fie la televizor!”

Stremţ 89 credit foto: Anda Puşcaş

Stremţ 89 credit foto: Anda Puşcaş

CORESPONDENŢĂ DE LA CANNES. Dacă l-aţi văzut deja, probabil îl adoraţi; dacă nu l-aţi văzut, neapărat să-l prindeţi cu prima ocazie! Stremţ ’89 e un documentar studenţesc delicios şi deja unul din superstarurile anului în scurtmetrajul românesc: un fel de A fost sau n-a fost la sat, unde orgoliile revoluţionare nu se duelează la un talk-show, ci la un pahar, în familie.

După trei premii ale publicului român (la Filmul de Piatra, Future Shorts şi Timishort), o nominalizare la Gopo şi selecţii în festivaluri din Finlanda, Germania, Portugalia sau SUA, Stremţ ’89 ajunge şi la Cannes, ca parte din Romanian Short Waves. Anda Puşcaş şi Dragoş Dulea vorbesc pentru Filmreporter.ro despre întreaga nebunie din gospodăria-platou de filmare şi despre ce a urmat după.

Anda, majoritatea personajelor din film sunt rudele tale; cum a fost să lucrezi cu familia?

Anda: Mă simţeam ca acasă şi era cozy, a fost o filmare la care m-am simţit foarte în siguranţă. De obicei mă înspăimântă gândul că merg la filmări şi sunt într-o locaţie străină, dar acolo ştiam că ne fac de mâncare, că avem unde dormi şi că ne ajută. Cel mai dificil a fost să-i conving pe ai mei că aşa e la filmări, merge greu şi încet, că aşa se întâmplă de obicei şi nu doar eu fac asta. Şi să-i conving pe bunicii mei să apară în film, la început nu voiau. Bunică-mea e o mare divă, deşi spune că nu vrea, ea vrea foarte tare! M-au ajutat foarte mult bunicii mei şi taică-miu că ştiau ei oamenii; veneau cu noi şi ei ţineau discuţiile. Am ajuns cu o zi înainte să filmăm, n-am vorbit cu ei deloc dinainte. Doar ne-am plimbat cu Dacia lui bunicu’ prin sat şi i-am rugat pe toţi să ne ajute: „e pentru şcoală şi nu, n-o să fie la televizor, nimeni n-o să-l vadă în afară de proful meu”.

Dragoş: Ce a fost cel mai uşor pentru mine a fost echipa mică. Echipele mari mă sperie un pic, trebuie să comunici cu toată lumea, trebuie să te mişti repede, sunt multe responsabilităţi, dar făcând filmul ăsta noi doi, pentru noi doi, n-a fost nici o problemă.

Anda: Da, şi având aparatură împrumutată de la prieteni, nu exista nici un fel de presiune a deadline-ului…

Dragoş: Ba exista, dar nu ţi-am spus eu!

Cât au durat filmările?

Dragoş: Trei zile, în mai, şi încă o zi în toamnă, când ne-am dat seama că mai avem nevoie de o ilustraţie. Partea cu strugurii şi pregătitul vinului.

Cât de mult aţi plănuit dinainte scenariul şi cât a venit din montaj?

Dragoş: Partea de planificare a fost „hai să facem rost de scule şi să mergem acolo”, atât. În rest, ne-am descurcat la faţa locului, nici nu ştiam în ce ordine, pe cine filmăm, cine e acasă şi cine nu…

Anda: Un unchi era vornic la o nuntă şi a trebuit să plece.

Cât de deschişi au fost oamenii din sat să povestească ce s-a întâmplat în ’89?

Anda: La început sunt foarte crispaţi şi oficiali, vorbesc foarte serios. Cu cinci minute înainte când beam ţuică (pentru că a trebuit să bem ţuică la venire şi la plecare în fiecare curte) vorbeau foarte mişto şi când porneam camera deveneau foarte oficiali, dar ieşeau repede din asta. Unii erau deschişi, alţii nu, mai au încă o frică, nu ştiu de ce. La final am încercat să scoatem tot ce era artificial şi să rămânem doar cu ce e autentic. Mai puţin cu tata, am şi pus faza aia la sfârşit când îi zic că era prea trist. Era sufletul petrecerii, dar cum puneam camera pe el, ziceai că e de la Teleenciclopedia. Vorbea despre natura umană, omul ca parte din haită şi altele. Ceea ce n-a fost rău, aveam nevoie şi de un contrapunct, numai că nu voiam să pară că citeşte de pe o hârtie.

Dragoş, tu eşti la montaj, Anda, la imagine, şi amândoi sunteţi regizorii filmului. Cum v-aţi împăcat cu treaba asta?

Anda & Dragoş la CineMaIubit (foto: Adriana Crăciunescu)

Anda & Dragoş la CineMaIubit (foto: Adriana Crăciunescu)

Dragoş: La filmare am avut nişte roluri foarte clare şi foarte tehnice: ea filma, eu luam sunet. Fiind şi tatăl Andei acolo, a fost mult mai uşor pentru ei să vorbească şi să fie ei înşişi.

Anda: Pentru că suntem împreună şi pentru că nici unul din noi nu e regizor, a fost foarte uşor să ne facem fiecare treaba la filmare şi „la montaj, vedem noi”. Prima variantă a fost pentru examen şi am montat-o cu o noapte înainte, a fost absolut horror, nu vreau să-mi amintesc. După aia am mers la şcoală şi aşteptam, am noroc că mă cheamă Puşcaş şi eram la sfârşit. Treceau filmele, aşteptam, îi dădeam mesaje lui Dragoş şi în sfârşit a venit, la limită. După aia am luat tot materialul şi l-am remontat, a fost groaznic. Dragoş se baza pe mine că o să ştiu ce bucăţi vreau să aud de la oameni şi eu mă bazam pe el că o să-şi dea seama de chestiile astea. Dar n-am avut „orgolii regizorale”, nu ştiu ce înseamnă treaba asta.

Dragoş: Fiecare avea o idee de cum ar vrea să fie filmul, şi în produsul final e cam 50% din ambele.

Cum ai lucrat la culori?

Dragoş: O întrebare tehnică, în sfârşit! În primul rând, am filmat cu o cameră foto, care e destul de limitată pe partea de filmare. Am apelat la o soluţie a unui studio din state, Technicolor, care a studiat camera respectivă. Asta îţi dă o libertate mai mare în postproducţie pe partea de colorizare, pentru că nu mai arată a digital, arată mai cinematografic.

Anda: Arată foarte plat şi gri, ca un negativ, pentru ca după aia să poţi să tragi de el. Partea proastă e că atunci când filmezi şi vezi brutul, ţi se pare că totul se potriveşte. Când intrăm în colorizare, vedem că avem toate culorile din lume, şi e foarte greu să le „lipeşti”.

Dragoş: Mai greu a fost că am lucrat în condiţii foarte neprofesioniste, la mine acasă. De obicei, un colorist lucrează cu intrumente calibrate, într-o sală de cinema, şi vede exact cum va arăta în proiecţie.

Anda: Era foarte colorat acolo şi ne-am chinuit să le aducem la un numitor comun, dar am zis că nu are rost.

Dragoş: Mi se pare că funcţionează din punct de vedere estetic tot haosul ăla colorat, pentru că aşa sunt şi oamenii, şi locurile, nu e ok să fie artificial.

Anda, ai filmat cu un aparat foto, care au fost părţile bune şi care au fost limitele?

Anda: Cred că pentru fiecare filmare există camera potrivită, şi la noi un Canon 5D Mark II a fost cea mai bună soluţie. M-a ajutat foarte mult, era uşor şi compact, puteam să stau pe după lemne sau pe oriunde. Am avut şi un rig, pentru stabilitate, pentru că am filmat cu un obiectiv foarte lung. Singura problemă era că tot timpul bătea soarele în video assist şi eu şi Adriana Crăciunescu, care făcea focusul, am ajuns să filmăm cu tricoul lui Dragoş peste capete, că nu vedeam nimic: cum să încăpem două fete sub un tricou, uitându-ne la acelaşi mini ecran?

Dragoş: Cu 5D-ul costurile implicate au fost zero, am putut să apelez la o grămadă de cunoştinţe şi prieteni. Am avut şi nişte obiective foarte faine „donate” de Marius Mihalache, fotograful care a făcut making-of-ul. Cu aşa o cameră, ne-am putut mula foarte uşor pe poveste.

Stremţ îmi aduce un pic aminte de un alt documentar, Metrobranding, în sensul că se atinge de comunism, dar cu umor. Credeţi că asta e soluţia pentru astfel de subiecte, când publicul deja nu mai vrea să audă de ele?

Dragoş: Depinde cum tratezi subiectul. Problema filmului românesc e că toate subiectele savuroase sunt tratate într-o estetică fixă care de multe ori nu prea are ce căuta acolo.

Anda: Toată lumea s-a săturat de formă. Noi credem foarte tare că dacă vrei să vorbeşti despre comunism, trebuie să pui accent pe personaje, pentru că sunt reale şi poţi să relaţionezi cu ele chiar dacă nu ai trăit în epoca aia.

Dragoş: Oricum personajele sunt rezultatele unui sistem. Am fi putut să punem un carton la început cu „La Revoluţie a fost nu-ştiu-cum” şi nişte imagini cu Ceauşescu plecând cu elicopterul, dar nu se justifica la genul ăsta de film, nu despre asta e vorba. Entuziasmul şi modul nostru de a fi se văd în film şi asta mi se pare extraordinar. Cred că multe filme româneşti sunt depersonalizate.

Filmul vostru a început să circule prin festivaluri; ce reacţii aţi primit până acum?

Anda: Prima proiecţie a fost la CineMaIubit, unde nu era mai nimeni, doar studenţi, voiam să ne vedem filmele noastre şi să plecăm acasă. După ce fost premiat, a fost în proiecţia cu filmele câştigătoare, unde s-a râs foarte mult. Filmul de Piatra a fost însă kick start-ul, mă întâlneam cu oameni pe stradă şi îmi spuneau că le-a plăcut foarte mult. La Tampere, unde nu făcea parte din competiţie ci dintr-un program de student networking, reacţiile au fost mixte, dar după aia am primit mail de la un student din Austria care a ratat filmul şi ni l-a cerut; i-a plăcut foarte mult. Cel mai tare a fost la GoEast, ne-am bucurat foarte tare că un film despre Revoluţie şi despre România chiar prinde la publicul străin şi se poate şi râde.

***

Romanian Short Waves este un program de scurtmetraje româneşti din Short Film Corner, în cadrul Cannes Market. Este o selecţie necompetitivă.

Corespondenţă de la Cannes de Andreea Dobre.

Etichete: , , , , , , , , , ,

Un răspuns la “„Ne-am plimbat cu Dacia lui bunicu’ prin sat şi i-am rugat pe toţi să ne ajute: e pentru şcoală şi nu, n-o să fie la televizor!””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *