Dragoş Bucur: „E timpul ca regizorii români să se împace cu publicul”

dragos bucur

Într-un interviu acordat emisiunii „Ca-n filme” şi difuzat pe Digi24, într-o variantă scurtă, la finalul lunii decembrie, Dragoş Bucur povesteşte cum l-a înjurat pe Cristi Puiu la prima lui probă, cum a urmărit oameni pentru stradă pentru Poliţist, adjectiv, de ce actoria înseamnă multă disciplină şi de ce filmul românesc ar trebui să livreze, într-un final, şi ceva pe gustul publicului larg.

Filmreporter.ro vă prezintă discuţia integrală, oferită de echipa „Ca-n filme”. Puteţi urmări toate ediţiile anterioare ale emisiunii pe www.digi24.ro.

Autor: Cătălina Bucur, reporter „Ca-n filme”

Ca-n filme: De ani buni, se tot vorbeşte despre imaginea României în străinătate. Tu ce crezi, cinematografia românească este un bun şi puternic brand de ţară?

Dragoş Bucur: Discuţia e puţin mai complicată. De obicei, când zici „brand”, intri într-o zonă comercială. Adică profit, bani, business. Din punctul ăsta de vedere, nu cred că cinematografia românească este un brand. Dacă vorbim strict artistic, da. Cred că este un jucător destul de important pe piaţa europeană în momentul de faţă. Dar nu din punct de vedere business, financiar.

Să ştii că inclusiv 4 luni, 3 saptamani si 2 zile sau Politist, adjectiv sau ce filme vrei sunt cunoscute într-un anumit mediu. Daca ieşi pe stradă, te duci într-un magazin, întrebi pe cineva, nu ştie nimeni. Adică, hai să fim realişti: cinematografia românească face foarte bine. Dar face bine într-un mediu mai elitist, mai nişat. Şi anume pe cel cinematografic şi atât. Pentru publicul larg, nu încă, din punctul ăsta de vedere suntem „o ţărişoară”.

Cum a evoluat cinematografia românească de când ai debutat tu în film, în 2001, şi până astăzi?

Am fost ca-n poveşti: cinema-ul românesc a crescut într-un an cât alţii în zece! Şi în zece cât alţii în o sută! Adică aici nu încape nicio îndoială! Eu îmi amintesc că atunci când am dat la facultate, în ’95, nici măcar nu luam în considerare posibilitatea de a fi prezent într-un film. Nu de a face filme, nu de a fi un actor destul de cunoscut, nu, pur şi simplu de a fi prezent într-un film. Nu exista aşa ceva!

Te gândeai că te apuci de meseria asta, de actorie, ca să faci teatru. Şi televiziunea era aşa, ceva… nu exista o producţie aşa cum sunt acum… În prezent, da, cred că majoritatea studenţilor sau absolvenţilor visează să facă cinematografie. Asta înseamnă că am evoluat; nu mai vorbesc de festivaluri, de premii, de recunoaştere internaţională şi aşa mai departe.

Ce te-a uimit atunci când ai început să profesezi în film? Presupun că în facultate aveai nişte aşteptări, o imagine legată de lumea aceasta.

Eu am început meseria asta în Teatrul Podului. Ăsta este un loc, fără să folosesc cuvinte mari, dar e un loc magic! Are, aşa, o atmosferă aparte, oamenii care au trecut pe acolo au avut toţi parte de educaţie în domeniul teatral – o educaţie deosebită. E o lume ideală în care teatrul este tratat aşa cum ar trebui să fie tratat. În momentul în care am plecat de acolo, am intrat în facultate, şi iarăşi am avut parte de nişte profesori care se raportau la actorie şi la teatru aşa cum învăţasem eu în Pod, domnul Albulescu, Manolache…

E, când ieşi din facultate te dai cu capul de ceea ce înseamnă într-adevăr sistemul… Acum o să mă înjure oamenii din domeniu… (râde) Eu nu mai fac teatru de nouă ani – ca să nu vorbesc de prezent, vorbesc de acum nouă ani.

Acum nouă ani, sistemul teatral din România, după părerea mea, era în urmă cu vreo 30 de ani faţă de ce se întâmpla în Europa. De la relaţiile dintre actori şi direcţiune, până la relaţiile între actori, între regizori şi actori, salariile, şi aşa mai departe. Ăsta a fost un lucru care m-a şocat şi m-a demoralizat. Vreau să fiu bine înţeles, nu mă refer acum la calitatea spectacolelor. Erau nişte spectacole extraordinare, mâncam teatru pe pâine pe vremea aia. Eu mă iau şi mă luam de sistemul în sine.

Dacă spui asta despre teatru, despre film ce poţi spune? Suntem sau eram în urmă şi la capitolul cinematografie şi dacă da, cu cât?

N-aş spune că e în urmă cinematografia în sine. Pentru că să ştii că filmele noastre, deşi publicul larg nu o să fie de aceeaşi părere, sunt foarte actuale. Eu cred că momentul în care suntem acum şi lipsa spectatorilor din sălile de cinema este rezultatul unui complex de împrejurări. De la gaura aceea extraordinară din anii 90, când cred că au fost vreo 2-3 ani în care nu s-a făcut niciun film, dacă nu mă înşel. Până la proasta promovare a filmelor româneşti pentru publicul larg, promovarea unor filme greşit şi a unor filme greşite, până la lipsa oamenilor din sălile de cinema.

Cred că, în continuare, bugetele sunt foarte mici, se face film cu greu, pentru că asta e, oamenii trebuie plătiţi. Şi nu mă refer la actori, mă refer la toţi. Puţini oameni ştiu că pentru un film de nivel mediu în spate lucrează sute de oameni. Undeva între 60 şi 100 de oameni. Ăia trebuie plătiţi, şi sunt plătiţi destul de greu.

Dragoş Bucur are un rol episodic în „Ride Along”, un film de acţiune cu Ice Cube

Ce le-ai spune românilor care au acea viziune greşită despre filmele autohtone, viziune cu care ne-am obişnuit deja. Că sunt „zgâlţâite”, „triste”… şi cred că ştii şi tu ce se mai zice. Prietenii mei care nu sunt cinefili spun mereu asta şi nu sunt singurii.

Nu, nu e o viziune greşită, să ştii. Este absolut firesc, orice ai face pe lumea asta, nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea. De la o pictură până la un film, o pâine, o prăjitură, orice. Filmele astea despre care vorbesc prietenii tăi este clar că nu le sunt adresate. Cu tot respectul pentru prietenii tăi şi pentru prietenii mei care gândesc acelaşi lucru. Dar este o mâncare nepotrivită pentru ei!

Eu cred că problema este că aceste filme au fost promovate ca sarmale, când ele sunt… vită argentiniană, dacă mă întrebi pe mine. Sau nu ştiu, biftec tartar. Ok, e tot carne. Numai că nu e carne în varză murată şi nu are şunculiţă printre!

Hai să lăsăm filmele zgâlţâite şi plictisitoare pentru oamenii care vor să vadă aşa ceva şi să le promovăm ca atare şi hai să facem filme şi pentru ceilalţi oameni! Pentru că sunt foarte mulţi oameni care vor să vadă şi altfel de filme.

Cred că la noi au vrut să facă varză fără să aibă varză şi oamenii au ieşit debusolaţi! Au vrut să vadă comedii şi de fapt au văzut un film de autor, un film de artă sau de festival, cum se spune mai nou. Au vrut să vadă o dramă şi au văzut un film de doi lei care a fost promovat şi de fapt a fost făcut că să se fure bani sau nu ştiu ce altceva şi a ieşit în cinema pentru că trebuia la CNC acolo să scrie că a avut premieră!

Am un prieten care a zis ceva foarte mişto, după părerea mea: cred că e timpul ca regizorii români să se împace cu publicul românesc. Adică e nevoie, ştii? Hai să dăm oamenilor şi ce vor!

Şi cum se face împăcarea asta?

Nu ştiu. Dacă aş şti, aş fi Ministrul Culturii! (râde)

Care e tehnica pe care o foloseşti tu, ca actor, din momentul în care ai primit un rol până la filmări?

Îţi spuneam mai devreme de şcoala asta a noastră, a mea, a lui Papadopol şi a lui Boguţă. Noi am pornit cu proiectul ăsta tocmai pentru că noi credem că tehnica este foarte importantă în actorie. Adică ok, ai nevoie de talent, ai nevoie de dăruire, de pasiune, spune-i cum vrei, să-ţi pună Dumnezeu mâna în cap. Dar, dincolo de asta, meseria în sine, actoria, are nişte reguli care trebuie respectate, trebuie învăţate, trebuie dezvoltate.

Nu joc modestia, dar eu cred că nu sunt cel mai talentat actor din România. Sunt actori pe generaţia mea, chiar colegi de-ai mei de facultate, care clar sunt mai talentaţi că mine. Însă ce am reuşit să fac eu, şi poate de asta joc mai mult, a fost să îmi dezvolt profesionalismul ăsta. Tehnica de a fi tot timpul la o limită acceptabilă. Asta spunea tot timpul Albulescu la clasă: ca actor profesionist nu ai voie niciodată să coborî sub un anumit nivel. Poţi să fii mai bun, dacă ai inspiraţie, eventual, dar niciodată mai prost. Ei bine, pe tehnica asta de a nu fi niciodată mai prost decât e acceptabil mă bazez eu în carieră. Şi, în rest, vârfurile alea se întâmplă, repet: când vine îngeraşul şi mă atinge.

Vorbeşti despre actorie ca despre un job în toată regula.

Este o profesie: se plătesc salarii pentru chestia asta, se studiază patru ani în facultate, ai ore la activ de exeprienta, adică nu e aşa, gata: m-am făcut actor! Ok, se poate şi asta. Dar sunt cazuri speciale.

Un actor profesionist este un actor care învaţă să vorbească, învaţă să respire, citeşte foarte mult, vede foarte multe filme, învaţă să stea în semn, să meargă în traveling, să se raporteze la lumină, învaţă obiectivele, învaţă limita de sharf pe fiecare obiectiv în parte şi în funcţie de lumina folosită menajează microfoanele, ţine acordurile de stare, de viteză, de obiecte, de păr. Sunt foarte multe chestii tehnice care fac dintr-un actor mediu un actor bun şi dintr-un actor care ar putea să fie bun, un actor prost, cel puţin pe film.

Alexandru Papadopol şi Dragoş Bucur în „Marfa şi banii”

Iar tu unde ai învăţat toate acestea? În facultate? Ai avut parte de această pregătire în şcoală?

Toată chestia asta tehnică de care vorbesc eu am învăţat-o pe platou. A fost un noroc că am debutat într-un rol principal cu Cristi Puiu, care este un om foarte…  pentru unii devine supărător de atent la detalii. Dar eu am învăţat, m-am dezvoltat pornind de la baza aia, Marfa şi banii.

Eu am pornit, în actoria de film, cel puţin, de la ce am învăţat de la Puiu. Şi era o şcoală anume, nu pusă în programă. Dar ce am învăţat de la el după aia am dezvoltat, şi am dezvoltat cu oamenii care au mers pe aceeaşi direcţie: Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Ticuţă Popescu, sunt oameni care au adăugat la ceea ce am învăţat eu de la Puiu”

Mai ţii minte prima probă data vreodată?

O am şi înregistrată! (râde) Cred că am ajuns în ultima sau în penultima zi, proba se dădea în sediul RoFilm, pe lângă Kogălniceanu. Şi era o cămăruţă destul de mică, de un metru jumate pe doi metri jumate, cam aşa. Şi erau [Cristi] Puiu cu [Silviu] Stavilă, operatorul. Şi când i-am văzut pe ei, puştani, camera aia… şi m-a întrebat Puiu dacă ştiu să înjur. Am fost foarte amuzat, şmecher: „Da, ştiu să înjur”. „Ia înjură-mă!” Mi s-a părut o prostie, aşa, l-am înjurat cu jumătate de gură! „Nu, înjură-mă mai agresiv!”

L-am înjurat ceva mai agresiv şi m-am dus spre el, chipurile să îl ameninţ. Bine, asta fiind o deformare din teatru, pentru că în teatru trebuie să foloseşti spaţiul, adică să îl păcăleşti. Şi dacă am de spus o replică de la mine până la tine, dacă spaţiul e prea scurt, am făcut aşa, un mic ocol, ca să am timp să îmi termin înjurătura. Mi-a povestit după aia Puiu că i s-a părut incredibil de ameninţător felul în care l-am ocolit aşa. Ei bine, eu credeam că am fost foarte cool în proba aia, şi după vreo şapte ani am văzut proba pe un VHS. Eram un papagal care tremura, probabil mai aveam puţin şi făceam pe mine de emoţie! Amintirea mea era cu totul şi cu totul alta!

Mă rog, şi după aia am început să dăm probe pe perechi, pe trio-uri, de fapt, eu am dat cu Papi [Alexandru Papadopol] şi cu Ioana [Flora]. Şi ce îmi mai amintesc despre proba aia este că am minţit. M-a întrebat la prima întâlnire dacă am carnet şi am avut jumătate de secundă în care m-am încins. Şi am zis da. Şi n-aveam, ba mai mult, am picat examenul. Şi filmul l-am făcut fără carnet.

Ţi se întâmplă şi ţie, cum povestesc alţi actori, să intri într-un personaj şi apoi să îţi fie greu să ieşi, să te debarasezi de el?

Nu cred în chestia asta. Poate sunt actori care gândesc aşa., dar… Nu există chestia asta: am intrat în personaj şi nu mai scap de el, vai Doamne! Adică ce, nu mai trag fermoarul de la personaj jos?! Nu, după cum îţi spuneam, e o profesie, stau, mă documentez, învăţ, dar nu cred în chestia asta, că dacă eşti nebun, stai trei luni în spitalul de nebuni şi nu mai comunici cu soţia şi cu prietenii ca să vezi cum e. A, poţi să te duci să vezi ce e acolo, poţi să stai o zi… da’, adică ce, dacă sunt killer mă duc să iau gâtul cuiva că să… nu cred!

A, documentare faci. Pentru Poliţist, adjectiv, am stat o lună şi jumate în Vaslui, în fiecare zi mergeam la secţia de poliţie, în fiecare seară făceam două-trei ore un soi de pregătire cu un domn care fusese angajat în Poliţie, la Antidrog, şi avea tot felul de exerciţii. Se întâmpla câteodată, câte o oră jumate urmăream oameni pe stradă.E mult mai solicitant decât îşi închipuie cineva, să urmăreşti un om pe stradă fără să fii văzut.

Sau mergeam în baruri cu el şi îmi dădea teme: uite, ăla, află câţi copii are şi ce culoare are maşina lui fără să îl întrebi direct. Tot felul, exerciţii care înţeleg că se fac la Academia de Poliţie. Adică da, am stat în sosul ăla, dar mă duceam acasă şi tot ăla eram, nu eram poliţistul care… are probleme cu topica frazei

Povesteste-mi despre lungmetrajul pe care tocmai l-aţi filmat cu studenţii voştri de la şcoala de actorie

Ziceam mai devreme de actoriedefilm.ro, şcoala noastră de film. Noi terminăm fiecare generaţie cu câte o producţie. O producţie făcută din banii noştri şi cu ce bani ne mai dau studenţii. Până vara trecută am făcut scurtmetraje, unul dintre filme a fost la HBO chiar pe 1 decembrie, Sink.

Ei bine, pentru generaţia din vară ne-am hotărât să facem un lungmetraj. 14 cupluri pleacă într-un soi de teambuilding să îşi rezolve relaţiile. Şi trei persoane, un psihoterapeut de cuplu, unul individual şi un sexolog sunt angajaţi să rezolve aceste 14 relaţii. Pornind de la asta, se dezvoltă nişte relaţii foarte amuzante, după părerea mea. Ăştia trei suntem eu, Papadopol şi [Dorian] Boguţă. Iar cuplurile sunt cei 30 de studenţi ai noştri.

A fost dificil, dar a fost foarte plăcut. Am descoperit ceva ce n-am mai văzut din facultate. Pofta aia de a filma şi de a face, pasiunea şi implicarea asta care se cam pier după ce termini facultatea. Că nu eşti plătit suficient, că nu-ţi place rolul, că nu-ţi place regizorul… şi lumea începe să vină ca la serviciu. Or, deşi e o profesie, trebuie făcută cu plăcere şi pasiune, altfel actoria nu funcţionează. Şi aici, în proiectul asta, care s-a filmat în zece zile, toată lumea a venit cu un chef, de la DOP, la electricieni, sunestişti, actori, costumieri, toată lumea a venit aşa, ca în facultate. Şi când spun ca în facultate spun ca pasiune, nu ca pregătire.

Şi dacă ar fi să te întreb ce film ţi-a plăcut foarte mult în 2012?

Neaparat trebuie văzut Holy Motors. Eu n-am mai văzut de mult un film aşa… E genul de film la care te duci şi fie pleci şi spui „E o prostie”, fie stai, îl vezi şi pe urmă te gândeşti la el câteva luni după. Mie mi-a plăcut foarte mult. E genul de film care… nu reprezintă sarmaua cu şuncă şi cu costiţă! (rrâde) E un film de o anumită factură care cred că îţi solicită, pe lângă sentimente – pentru că te zgâlţâie, aşa – şi creierul. Şi mie îmi place treaba asta la un film. E un film bun, pe bune şi e un film deştept şi cu umor, cu mesaj, un film bun.

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Un răspuns la “Dragoş Bucur: „E timpul ca regizorii români să se împace cu publicul””

  1. Uite ca am gasit acesta pagina despre Dragoş Bucur: „E timpul ca regizorii
    români să se împace cu publicul”, cautand
    despre maramu. Acum ce sa zic ca faci treaba super.
    Te invit sa cunosti si pagina web http://cazare-maramures.net o pagina despre
    maramures. Numa bine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *