Din 2008, Roberto Olla este directorul executiv al unuia dintre cele mai importante fonduri de finanțare pentru coproducțiile europene, Eurimages. Instituția ține de Consiliul Europei (nu de Uniunea Europeană), are 36 de țări care cotizează și un buget de 23 de milioane de euro, din care doar 2 milioane provin din încasările filmelor finanțate.

Eurimages e recunoscut pentru rigurozitate și pentru condițiile stricte impuse producătorilor. Prima tranșă de bani se acordă întotdeauna în prima zi de filmare – în acest fel se evită situațiile în care un proiect finanțat să rămână în sertar. La masterclass-ul susținut la Visegrad Film Forum – eveniment internațional pentru studenți organizat la Facultatea de Film și Televiziune din Bratislava (Slovacia), între 11 și 15 martie – Roberto Olla a dat detalii din bucătăria Eurimages.

„Dacă ești Lars von Trier, dar ai un scenariu slab, nu primești bani. Preferăm să-i dăm unui începător cu un scenariu bun”, a spus directorul Eurimages, povestind de situațiile în care i-au spus „nu” lui Jean-Luc Godard, care trimisese doar un rezumat de scenariu. E motivul pentru care, spune el, Eurimages a devenit un brand. „De ceva vreme, Cannes-ul a început să ne ceară listele de filme finanțate, ca să vadă ce se pregătește important pe piață”. „Dați scenariul în varianta finală, pentru că nu stă nimeni să-l citească de două ori, decât dacă e profesorul sau mama voastră”, a fost sfatul lui către studenți care, ca să poată aplica, trebuie să aibă măcar un scurtmetraj în portofoliu.

Zilele trecute, a fost anunțată lista celor 19 proiecte câștigătoare la această sesiune (finanțată cu 5,3 milioane de euro), iar pe ea se află două nume românești: Aferim!, de Radu Jude, și Cristian, al lui Tudor Giurgiu. Într-un interviu acordat Filmreporter.ro, la Visegrad Film Forum, Roberto Olla povestește cum se derulează procesul de selecție și ce scandaluri au declanșat, în trecut, alegerile Eurimages.

„E foarte important ca votul să fie secret”

Filmreporter.ro: Spuneați la seminar că, de-a lungul anilor, ați rafinat procesul de selecție și mă întrebam dacă la începuturile Eurimages s-a întâmplat să dați bani unor filme care nu s-au făcut niciodată? Sau au pus probleme?

Roberto Olla: Când am spus că ne-am sofisticat cât de mult am putut, că mai departe de atât nu putem merge, mă refeream mai degrabă la calitatea proiectelor selectate. Să fim cât de aproape posibil de ce credem noi că ar trebui să susținem. Din câte știu, nu s-a întâmplat niciodată să finanțăm un film care să nu se mai facă deloc, pentru că plătim prima tranșă în prima zi de filmare. Deci, dacă n-au început filmările, nu primesc banii.

Asta a fost dintotdeauna în regulamentul Eurimages?

Da.

Bănuiam că e o măsură care s-a impus în urma unor probleme cu anumite producții.

Nu, asta a fost de la început. Ce s-a schimbat e felul în care decurg discuțiile în comitetul de selecție. Și asta este cheia întregului proces, în opinia mea. Pentru că oamenii au tendința de a se influența unii pe ceilalți. Nu e nimic rău să-ți schimbi o părere după discuții, ăsta este și rostul lor – până la urmă, ei dau note proiectului acasă, singuri -, însă vreau să mă asigur întotdeauna că au citit toți scenariile și că iau decizii bazate pe ce au citit. Și nu că au citit o parte dintre ele și se bazează pe ce spun ceilalți din comisie despre celelalte.

De aceea, am organizat discuțiile în așa fel încât fiecare din comisie e obligat să-și spună părerea și s-o motiveze. Nu-mi plac rezumate de tipul „proiectul ăsta nu e bine dezvoltat”. Ok, de ce nu e bine dezvoltat? Unde anume nu e bine dezvoltat? Trebuie să argumentezi mereu. E o întâlnire interactivă la care eu particip doar ca să mă asigur că se respectă regulile jocului. Și mă asigur că, din punctul de vedere al producției, totul este în regulă. Dar deciziile sunt luate cât se poate de obiectiv, fără criterii politice. Am reușit să atingem nivelul acesta de rigurozitate.

Votul e secret și abia la final dezvăluim ce notă a dat fiecare. E foarte important să fie secret, pentru că oamenii se influențează reciproc. Dacă, pe o scară de la 1 la 10, eu dau nota 2, tu o să te întrebi: „Ok, el a dat doar 2. Poate nu e chiar așa bun până la urmă”. Și îți scazi și tu nota.

Scenariile și notele de intenție sunt citite de un board de 7 oameni. Ce volum de muncă au? Spuneați că primiți cam 200-250 de proiecte pe an.

Board-ul se schimbă la fiecare sesiune, cei 7 sunt aleși prin rotație din cele 36 de țări înscrise în programul Eurimages. Separăm Europa pe regiuni, tragem la sorți și alcătuim board-ul. Și, pe sesiune, primim între 30 și 60 de dosare. Iar ei trebuie să le citească pe toate. O dată cu scenariul, nota de intenție și raportul nostru privind producția, primesc și rapoartele consultanților pe scenariu, ale script doctor-ilor. După ce citesc toate astea, ne întâlnim cu toții, dezbat, pun note, apoi rămân în jur de 20 de proiecte finanțate per sesiune. Suma totală cerută dictează câte proiecte primesc finanțare. Dacă se aplică pentru sume mari, vor fi mai puține, și invers.

În ce-i privește pe script doctors, spuneați că nimeni nu știe cine sunt, în afară de dvs. Dar le-ați dat vreodată scenariștilor/regizorilor rapoartele lor pe scenarii?

Am dezbătut multă vreme problema asta, deci întrebarea e legitimă. Când ajung la noi, proiectele sunt pe ultima sută de metri, înainte de filmare. Lectorii de scenarii nu văd decât scenariul, nu știu nimic altceva, nici distribuția. E o analiză pur dramaturgică – scenariu plus notă de intenție. Ar avea sens să-i dăm regizorului acest raport dacă filmul ar putea fi relucrat. Dar filmele acestea vor fi filmate în 2-3 luni, deci scenariul ar trebui să fie final. Toate observațiile pe care le fac consultanții ne ajută pe noi să luăm o decizie. Regizorul își poate face filmul exact cum consideră el și cum a intenționat de la început.

Și cred că e un pic jignitor pentru regizor să venim noi cu aceste observații. Mai ales că alți finanțatori, înaintea noastră, au dat bani pe scenariul respectiv. Prin urmare, nu, nu le dăm aceste rapoarte.

Pentru cineaștii începători, ar fi un feedback foarte util, pe de altă parte, mai ales că acești script doctors sunt profesioniști.

Board-ul e format din reprezentanți propuși de cele 36 de țări, nu îi alegem noi. Pe Slovacia, de pildă, unul dintre reprezentanți este profesoară aici, de aceea mă și aflu la Visegrad Film Forum, probabil. Ei se întâlnesc cu cineaștii acasă și au un schimb de opinii – evident, nu au voie să le dea raportul. Tot ei reprezintă punctul de vedere al cineaștilor din țara lor în board. Într-o lume ideală, bogată, i-am aduce pe fiecare dintre cei înscriși la noi, pentru o întâlnire cu board-ul în care să-și prezinte/ apere proiectele. Cum e extrem de complicat și imposibil financiar, asta e varianta cea mai umană – o discuție între cei doi.

Eu, personal, am insistat foarte mult să lucrăm cu script doctors, pentru că îmbogățesc foarte mult discuția și dau un punct de vedere complet independent. Totuși, lectura unui scenariu nu e o știință, e un act subiectiv. Până și lectorii nu se pun de acord între ei, de multe ori. Dar tu, ca membru al board-ului, poți compila aceste opinii și îți poți forma propria părere, mult mai argumentată. Dar e vorba de film, nu de matematică, așa că se întâmplă să facem și alegeri proaste.

„Cinema-ul e ca moda, se schimbă rapid”

Multe filme românești au fost susținute de-a lungul anilor de Eurimages. Cum percepeți dvs. punctul în care a ajuns acum cinema-ul românesc?

Cred că în România și în multe alte țări din jurul ei, există foarte mulți cineaști talentați. Nu se știa asta până acum aproximativ zece ani. De când au apărut regizori talentați și la modă ca Mungiu și ceilalți, lumea filmului s-a concentrat pe România. Astăzi, se bucură de o atenție de care nu au parte alte țări. E cea mai bună șansă pentru România să iasă în față. Și cred că, în acest context, dacă autoritățile investesc în cinema – acum, nu peste zece ani – va fi o șansă grozavă pentru cineaști să se dezvolte. Dacă asta nu se întâmplă, cinema-ul e ca moda, se schimbă rapid și atenția se va muta de pe România.

Nimeni nu se gândește la producători, ei mișcă lucrurile foarte mult. Aveți producători foarte buni, cum ar fi Ada Solomon, căreia i-am oferit Premiul Eurimages anul trecut. Ea e foarte conștientă de momentul în care se află cinematografia română și luptă pentru ca instituțiile să investească energie și bani în a o susține. Dar sunt mulți alți producători buni, mai e Tudor Giurgiu, care e și regizor, și director de festival. Aveți regizori talentați, producători buni, atenția internațională asigurată, iar dacă ați avea și susținerea potrivită în țară, cinema-ul românesc ar trebui să înflorească.

Da, din păcate, cineaștii luptă constant cu instituțiile care ar trebui să-i susțină. Numirile se fac politic, ceea ce ține lucrurile pe loc, în cel mai bun caz… De multe ori, conduc aceste instituții oameni care nu au deloc legătură cu domeniul.

Nu știu dacă asta ajută în vreun fel, dar nu doar România are această problemă. Uitați-vă la Franța, președintele CNC-ului a fost ministru al nu știu ce. Nu e prima dată când șeful instituției nu vine din interiorul industriei de film. Ceea ce contează foarte mult și face diferența e faptul că acești funcționari și profesioniștii din cinema lucrează cot la cot împreună, nu unul împotriva celuilalt, ca să obțină finanțare, legi mai bune, participări ale unor televiziuni etc.

Nu mă înțelegeți greșit, dar, uneori, cineaști buni ajunși în vârful unor instituții de tipul ăsta sunt niște manageri jalnici. Nu e o garanție. E mai important ca funcționari buni, înconjurați de profesioniști, să facă treabă bună. Franța  e cel mai bun exemplu în acest sens.

E nevoie, în primul rând, de un manager bun.

Un manager bun, da, brava. Actualul director al Danish Film Institute a fost director de ziar înainte. Un manager care vine din afara profesiei, dar care s-a înconjurat de oameni foarte buni și face o treabă excelentă.

„Nu văd nici o diferență între banul public și banul privat”

Cât din sumele oferite de Eurimages sunt recuperate? Pentru că CNC-ul românesc își recuperează un foarte mic procent…

Facem două lucruri: nu suntem co-producători, oferim doar un împrumut și vrem să ne recuperăm banii la final. Dacă oferim 10% din bugetul total, vrem la final 10% din toate încasările filmului. Deci, nu vrem să-i sufocăm pe producători. E o recuperare proporțională. Dar nu ne ocupăm noi, personal, de asta, am lăsat-o în seama unor instituții profesioniste. Anul trecut, am avut 2 milioane de euro bani recuperați, ceea ce nu e mult, dar e o sumă pe care o reinvestim în fondul Eurimages.

Eu nu văd nici o diferență între banul public și banul privat. Banii au același miros. Producătorii ar trebui să vadă la fel. Dacă au o datorie la bancă, o rambursează la timp, la fel ar trebui să facă și cu împrumuturile din bani publici. Suntem percepuți ca fiind duri cu producătorii, dar când facem asta, obținem două rezultate: îi obligăm să fie mai profesioniști și să nu trateze banul public drept un cadou – pentru că nu e, mai ales în perioadă de criză – și să se ajute singuri, contribuind la bugetul Eurimages, în așa fel încât să nu fie 100% dependent de contribuțiile celor 36 de țări. Disciplina asta e foarte bună.

Mi s-a părut excelent ce ați spus mai devreme, la seminar, că nu acordați finanțări pe bază de nume. Că nu contează cât de celebru sau apreciat e regizorul.

Mă bucur, pentru că se țipă la noi constant cum îndrăznim să refuzăm nume ca Jean-Luc Godard sau Marco Bellocchio?! Dar pot fi eu concediat, la rândul meu, dacă nu respect regulile jocului, adică dacă nu aleg scenariile cele mai bune. Eu sunt cel care se asigură că regulile sunt respectate.

De-a lungul anilor, câte nume mari ați respins?

Au fost multe. Volker Schlöndorff, Mario Martone – un nume foarte mare în Italia. Dar, la ultima sesiune, i-am sprijinit pe Matteo Garrone, frații Taviani, Paolo Sorrentino și alții. Dacă sunt bune proiectele, e perfect, dacă nu, nu. Știm că ziarele ne vor măcelări, dar asta e. Îmi amintesc că ziarele din Italia, în special „La Reppublica”, scriau că „Europei nu-i place cinema-ul italian” și multe altele. Au fost foarte duri cu noi.

Care a fost cel mai mare scandal sau când s-a pus cea mai mare presiune?

Cred că atunci când nu l-am finanțat pe Lars von Trier cu Antichrist. I-am sprijinit toate filmele, cu excepția acestuia, inclusiv Nymphomaniac. A fost dur. Cu Mario Martone a fost la fel, e foarte cunoscut în Italia, mai puțin în afară. Uneori, ține foarte mult și de stadiul în care se află proiectul când ajunge la noi. CNC-urile le dau bani cineaștilor, pentru că au încredere în ei din start, dar noi nu. Dacă e încă în lucru și scenariul are probleme, e posibil să fie respins, deși el poate urma să fie îmbunătățit.

Dvs., personal, citiți scenariile?

Ca director executiv, nu sunt obligat să fac asta. Trebuie să știu, în schimb, toate detaliile tehnice legate de producție. Sigur, citesc scenariile care îmi fac cu ochiul, dar asta ține de gusturile mele personale.