Jurnal de Cannes (1)

Autor: Anca Fronescu

Am sosit la Cannes de aproape o săptămână. Am mers să îmi ridic acreditarea după ce m-am cazat la 15 minute de Croazetă (şi, aşadar, pentu mulţi mi-am şi pierdut statutul de coolness à Cannes – vai, dar e departe, vai dar seara cum faci să ajungi şi la petreceri, şi la filme?! etc. etc. etc.) Între timp, însă, să stai la 15 minute de Palais des Festivals a devenit o realitate foarte ok pentru mulţi pe timpul festivalului.

Preţurile la cazare în stațiunea La Boca, unde stau eu acum, sunt încă oarecum decente, chiar acceptabile pentru sudul Franţei pe timp de festival, sistemul de închiriere prin Airbnb funcţionează tare bine şi liniştea de dimineaţă în cartierul rezidenţial are farmecul ei. La fel și forfota nativilor de Cannes în ziua lor normală de lucru sau weekend.

O dată bagajul lăsat la „mine acasă”, m-am întors au bus în Cannes, am purces spre biroul de acreditari, şi anul ăsta am aflat că toată lumea era la grămadă: cei cu acreditări de industrie pentru Marché, presă etc. Doamna de la ghişeul cu acreditari mi-a zâmbit drăguţ, mi-a propus să îmi facă o poză nouă că „arăţi mult mai bine azi decât în ultima poză de acreditare” (care e de acum mulţi ani). Aşadar, cu self-esteem-ul gâdilat, cu le sac de Cannes la braţ, am pornit spre terasa jurnaliştilor să arunc un ochi pe Croazetă, să fac nelipsitele fotografii de la balcon şi să mă lămuresc ce, când, unde rulează. Programul fusese afişat online de ceva timp însă mie nu îmi iese niciodată planul pe care mi-l fac acasă.

La fel cum nu îmi iese nici să scriu la cald pe timpul festivalului. Îmi fac un jurnal fotografic şi nişte notiţe uneori cu greu descifrabile după (fotografiile mă mai ajută), prin care ştiu cât de cât ce am vrut să spun la un moment dat. Dar să mă aşez şi să aştern coerent acele gânduri nu îmi mai iese la fel de ușor. După două zile de festival, începe deja agitaţia cu „ce ai ratat?”, „oare nu mai bine sari nu ştiu care proiecție?”, „oare nu mai bine renunţi la un film din Un Certain Regard?”, „oare nu mai bine încerci un interviu la grup prin vreun lobby de hotel?”. Până la urmă, am decis să nu mă mai trec pe listele publiciștilor pentru interviuri, nici să nu mai merg chiar la toate proiecțiile de la 8.30 dimineaţa, în Sala mare, şi altele de genul ăsta care îşi au sensul lor doar cât timp eşti la Cannes.

Întoarcerea la Cannes după doi ani 

Anul trecut am avut un accident stupid, mi-am rupt glezna cu vreo lună înainte de festival şi, cu trei zile înainte să înceapă, am scris biroului de presă explicând de ce nu pot veni. Mi-au răspuns a doua zi, exprimându-şi într-un mod informal părerea de rău şi rugându-mă explicit să le scriu anul acesta cu o nouă cerere de acreditare. M-a surprins mail-ul lor, dar și surprinderea mea. Şi m-a întristat. Începusem să mă obişnuiesc cu „normalitatea” aroganței şi a lipsei micilor gesturi de bunăvoință din lumea online şi nu numai: mailuri care nu-şi primesc un răspuns într-un timp util sau „ever”, explicaţii simple şi obiective care nu mai sunt date vreodată etc.

Însă maşinăria care se numeşte Festivalul de la Cannes pare a fi destul de bine unsă.

Security, security, security

Înainte să ajungi să vezi filme, să te gândeşti la ele, să reflectezi, trebuie să treci de securitate. Da, una dintre temele preferate de bitching around anul ăsta e security şi controalele la toate intrările în săli. Sincer, mi se pare normal să fie controale de siguranţă, fiind peste 12.000 de oameni prin Palais des Festivals zilele astea. Eu una mă simt un pic mai liniştită că se uită cineva la cine intră şi iese din săli, holuri, clădiri. Sigur, nu mă iluzionez că totul e în siguranţă mereu. Ghiveciul îţi poate cădea în cap oricum. Inclusiv la Cannes.

Însă chiar și așa, tot cred că măsurile sunt prea intense. Într-o seară, Momo, cel ce îmi pregăteşte clătita preferată cam o dată la două zile, mi-a povestit cum a aflat că pe toate clădirile din jurul Palatului Festivalului sunt vreo 700 de snipers. Nu am verificat dacă e pe bune. Dar numai gândul e destul de neliniştitor. Iar patrulele 4-5 bărbaţi înarmaţi până în dinţi, în uniforme de armată, care trec de-a lungul standurilor tuturor ţărilor, pe lângă clădirile de festival, îți îngheață sufletul, în loc să te facă să te simți mai în siguranță. Paradoxal și absurd, întocmai cum e lumea în care trăim.

De o săptămână încoace nici nu mai clipesc cât mă controlează la intrarea în Palais des Festivals. Şi pe bune că toate controalele la aeropoarte sunt mici copii pe lângă cum te caută aici.

Sâmbătă seara s-a găsit şi o geantă „suspectă”. Stăteam la coadă la un film din competiţie și, dintr-o dată, am zărit zeci de oameni din echipa de organizare – cei ce au grijă de fluxul de spectatori – ieşind rapid în șiruri pe scările de la Salle Debussy. S-a întârziat cam 45 minute proiecţia (Le Redoutable, al lui Hazanavicius, cu Louis Garel în rolul lui Jean-Luc Godard şi cu Stacey Martin în rolul soţiei acestuia), însă spiritele au rămas calme. Presa a fost îndrumată la câteva zeci de metri distanţă de scările de intrare, restul lumii la fel. Momentul în care s-au regrupat cozile pe culorile de badge a fost pentru mine momentul de panică: mi s-a părut de necrezut cu câtă râvnă s-au înfipt unii în coadă, să prindă loc în faţă, primii. Agilitatea cu care unii îi calcă pe alţii pe bătături (la Cannes mulţi fac, la propriu, bătături de la cât umblă, stau în picioare etc.) e incredibil de amuzantă până la urmă. 

Timpul are altă dimensiune pe Croisette

Din momentul în care ajungi la Cannes, în timpul festivalului, timpul intră într-o altă dimensiune şi tu odată cu el. Îţi propui să faci una şi alta şi la finalul fiecărei zile nu îţi ies toate socotelile de acasă cu cele de pe Croazetă.

Sigur că sute, ba nu, mii de oameni aici au jde întâlniri bine stabilite, afaceri de încheiat, contracte şi colaborări de bifat şi un program foarte plin de reuniuni, cocktailuri, petreceri. Pentru unii, să şi apuce să vadă nişte filme devine utopie curată.

Pentru cei peste 4.000 de jurnalişti prezenţi, zilele curg de la un film la altul şi cu siguranţă de la o coadă la alta (şi pentru destui dintre ei şi de la un party la altul_. Cu acreditările de gât, cu culorile la înaintare, în ordinea priorității: roz intră înainte de albastru, roz cu pastilă e şi mai cu moţ, galbenii fiind cei din urmă – tot felul de mici realităţi uşor aiurite în alte galaxii. E o aritmetică şi un ritm cu care te familiarizezi destul de repede, fie că bombăni, fie că te amuză.

Până acum, m-a înduioşat cel mai mult Sydney. O studentă din Michigan, aflată la un master de comunicare în Copenhaga, care a realizat că poate veni la Cannes pentru ziarul universitar. A stat lângă mine la Wonderstruck, al lui Todd Haynes, cocoţată în ultimul rând la balcon, în gigantica sală Lumière, cu zâmbetul până la urechi. Mi-a povestit cum de aici se întoarce direct acasă, în Michigan, şi cum un alt mod mai bun de a-şi încheia masterul nu a putut visa. Am mai zărit-o pe la cozi, zâmbetul tot până la urechi i-a rămas.

Îmi pot imagina încruntările micilor şi marilor critici de film la cum se scrie în ziua de azi despre film, de la Cannes sau din altă parte. E adevărat că oricine își poate da cu părerea, amplificând gălăgia din jurul unor filme. Că în fiecare an aud din ce în ce mai des: sunt prea mulţi oameni acreditaţi, sunt cozi prea mari, e prea mare aglomeraţia. Şi în toată înghesuiala rămâne undeva atârnată magia filmelor, a bucuriei să vezi filme la cald. Pe de altă parte, trăgând cu urechea la colegii mei de coadă, mă surprind întrebându-mă: oare nu ne luăm prea în serios când ne ia valul şi nu mai contenim în analize şi dat cu părerea, oare nu suntem puţin ridicoli?

Ba chiar mă întreb: oare nu sunt prea mulţi „critici” pe lumea asta şi prea puţini dintre cei buni mai răzbat cu adevărat? La fel cum în fiecare an tot revine ideea: nu se mai fac filme cum se făceau cândva. Care e și ea plictisitoare. Momentan, apropo de punctajele care li se dau filmelor din competiție în Screen International, The Hollywood Reporter sau Variety, am auzit că Loveless, al lui Andrei Zvyagintsev, e în top, sunt curioasă ce fac Happy End, al lui Michael Haneke, The Square, al lui Ruben Ostlund, și Wonderstruck, de Todd Haynes.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *