„Câini”. Filmul pe care-l așteptai

caini3_h_2016

„Mai bine te urci în mașină și te duci acasă”, i se spune în repetate rânduri lui Roman (Dragoș Bucur), un tânăr bucureștean venit în Dobrogea să vândă terenurile moștenite de la bunicul său. Însă nici avertizările primite de la un fost angajat al tatălui său și de la polițistul local Hogaș (Gheorghe Visu), nici lătratul nocturn al câinelui Poliția nu reușesc să îi bage mințile în cap protagonistului – altfel nu am mai avea film.

După premiul FIPRESCI al secțiunii Un Certain Regard la Cannes și Trofeul Transilvania, Câini, lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirică, intră în cele din urmă și în circuitul cinematografelor din România, aducând cu el promisiunea unui altfel de film românesc, nerevendicat nici de realismul Noului Val, nici de seria nesfârșită de aproximări mai mult sau mai puțin jenante de „film de gen” românesc.

Într-adevăr, dacă e să îl compar cu ce s-a mai văzut anul acesta prin cinematografe, Câini e mai aproape de Hell or High Water al lui David Mackenzie decât de Sieranevada lui Puiu, în măsura în care pe Taylor Sheridan, scenarist și la Sicario, și pe Mirică îi apropie preocuparea pentru lumi violente cu personaje masculine puternice, la granița legii și dincolo de ea, ca cele din romanele lui Cormac McCarthy –  The Crossing și, mai ales, No Country For Old Men.

Acesta din urmă e o evidentă inspirație pentru Mirică, atât în tipologiile personajelor – polițistul veteran care le-a văzut pe toate, protagonistul depășit total de evenimente  – cât și în maniera eliptică în care rezolvă fire narative, prinzându-l pe spectatorul pivotat pe piciorul slab cu un croșeu puternic de stânga.

Ce e cu adevărat reconfortant e că Mirică nu se preocupă atît de tare ca mulți dintre colegii săi de generație ca filmul său să fie verosimil, cât să curgă bine și să aibă secvențe memorabile. Scenariul său e meticulos calibrat să fiarbă tensiunea la oala cu presiune, așezându-și piesele fără grabă pe tablă. De la primul cadru, tras cu steadycam-ul desupra unui heleșteu ce scoate la suprafață un picior uman, până la ultimul, cu Gheorghe Visu mergând prin stepa dobrogeană, spre apus, Câini reușește să-și introducă și să-și susțină miza – ce lucru rar în filmul românesc e să ai cu adevărat una, cel puțin diegetică! – până la capăt. În lumea filmului ăstuia există victime și consecințe.

Până la descătușarea finală de violență, Mirică mai sacrifică din logică – Roman, care e predispus la decizii monumental de proaste, nu are o justificare bună pentru care vrea să rezolve vânzarea terenului stând în casa decrepită a bunicului său – și scurtcircuitează unele personaje; Ilinca (Raluca Aprodu), insuficient dezvoltată atât din scriitură – e pusă cu penseta – cât și din interpretare (Aprodu nu prea știe de unde să își ia personajul), e una dintre puținele note care sună fals. Dar atunci când pe ecran se află Hogaș (Visu e antologic și de neuitat în rol) și/sau Samir (Vlad Ivanov)–  sămădău care l-ar mânca la mic dejun, după cafeaua cu lapte, pe Lică al lui Slavici, – Câini arde din toți cilindrii.

Și mai e cel puțin un motiv pentru care Câini e un film special – camera lui Andrei Butică (unul dintre cei mai apreciați directori de imagine români, cu care Mirică a lucrat și la serialul Umbre), care îți arde retina cu apusuri dobrogene de vară și excelează la filmările nocturne de o surprinzătoare claritate spațială, amintindu-mi cumva de felul în care e folosită natura pentru a spune o poveste în La isla mínima.

Dacă fugi de filme românești din principiu sau le aștepți cu înfrigurare pe alea bune, care vin de obicei toamna,  dacă îți era teamă că uriașul talent al lui Gheorghe Visu se irosea în producții TV, dacă aveai îndoieli că Vlad Ivanov ar fi un soi de Christoph Waltz autohton (dar mult mai bun), dacă nu ești slab de înger, Câini e filmul pe care îl așteptai.

Etichete: , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *