TIFF 15. Tocuri, terrieri și coșuri

 

TIFF

Anul acesta, TIFF-ul nu îmi mai face programul, ci mă duc la el în funcție de ce-mi permite familia. Dar având în vedere că numărul filmelor sare bine de 200 – TIFF-ul crescând de la an la an exponențial, ca numărul de personaje dintr-un film cu supereroi – iar proiecțiile unor secțiuni ca Fără Limită și Umbre sunt adesea împinse spre miezul nopții, nu am de ce să  îmi fac griji de lipsă de opțiuni.

 

Man On High Heels

Man on high heels2

Așa se face că primul film la care am aterizat la Cluj a fost sud-coreeanul Man On High Heels, proiectat simultan cu finala Ligii Campionilor din sezonul acesta. Și chiar dacă nu am văzut meciul, ceva îmi spune că gradul de dramatism nu are cum să fi fost același ca al filmului greu clasabil al lui Jin Jang.

Ji-wook (Seung-won Cha) e detectivul-vedetă al secției sale, necruțător față de inamici și efficient în a rupe oase și secționa artere fără a se folosi neapărat de gloanțe. Bineînțeles, e un coșmar pentru superiorii săi, îngroziți de eficacitatea sa în prinderea și pedepsirea criminalilor. În timpul liber, Ji-wook contemplă ideea unei operații de schimbare de sex și se îmbracă în haine de femeie.

Spre binele său și al filmului, regizorul și scenaristul Jia Jang își  joacă premiza (iertați-mi jocul de cuvinte) straight. Scenariul execută un dificil mers pe sârmă între actionthriller sângeros și spectaculos, după tradiția slow-motion-ului și a luminilor de neoane, și dramă romantică (livrată, în mare parte, în flash-back-uri), fără să cadă în zona aceea de farsă ușor de acuzat de insensibilitate. În mare parte îi iese, datorită interpretării și fizionomiei actorului din rolul principal, și a faptului că personajul său nu e caricaturizat, într-un film plin de astfel de personaje – vezi sortimentele de boși ai crimei și colegi polițiști.

 

Heart Of A Dog

heart-of-a-dog-movie04jpg-20151105

Documentarul artistei multimedia Laurie Anderson, Heart Of A Dog, proiectat în cadrul secțiunii #Animal, e un cine-eseu structurat, foarte liber, în jurul relației regizoarei cu terrierul său, Lolabelle. Colajul de reconstituiri, desene și filmări video private, pe digital sau 8 mm, legate de voice-overul lui Anderson, pornește de la animalul de companie care e învățat să „deseneze” și să „cânte” la pian de stăpâna sa și ajunge, prin liberă asociere, la meditații legate de lumea post 11 septembrie, suferință și mortalitate, odată cu degradarea sănătății patrupedului.

Umorul dulce-amărui și tonul de confesiune al artistei, care însoțesc momente din care nu lipsește poezia, fac digerabile chiar și crâmpeiele de înțelepciune, pe care le preia din surse variate, ca Wittgenstein și Cartea Tibetană a Morților, iar demersul lui Anderson rămâne o mărturie directă, onestă și atașantă – apropiată ca sensibilitate de explorările autobiografice recente ale lui Agnès Varda. În roluri episodice, prin cadru trec, printre alții, Lou Reed (soțul lui Anderson până la moartea lui) și vecinul lor din Manhattan, pictorul și regizorul Julian Schnabel.

 

Baby Bump

BabyB1_600

Dacă ar fi avut 20 de minute și ar fi fost proiectat la MNAC, poate că aș fi receptat Baby Bump, debutul polonezului Kuba Czekaj, ca pe un coming of age curajos, experimental și cu o identitate vizuală aparte, chiar dacă nu neapărat originală. Așa, la 90 de minute, e un rateu care păcătuiește prin exces și repetiție.

Ce-i drept, are un mare atu în Kacper Olszewski, un puști de 14 ani carismatic și expresiv. Personajul lui, care nu vorbește aproape deloc, e la vârsta transformărilor corporale – pilozități și lichide corporale misterioase, o implicită confuzie sexuală și nisipurile mișcătoare ale relației cu mama, mare amatoare de teleshopping, îl aruncă pe băiat într-o derută totală. Nici cel mai popular copil din școală (urina lui Kacper e folosită de colegi ca să scape de controalele antidopping) nici cel mai descurcăreț, băiatul are o imaginație bogată – iar asta e cam singura scuză pentru care ceea ce vedem e un lungmetraj.

Czekaj recurge la tot felul de reprezentări grafice suprarealiste, adesea șocante, ale transformărilor fizice ale adolescenței, de la copilul care iese din găoace la coșul care îi umflă protagonistului tot stomacul. Nu e nimic altceva decât o pretențioasă dar simplistă batere de apă în piuă pe aceleași idei introduse încă din primul act, când erau încă proaspete.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *