TIFF 2013: „Laurence Anyways”

0
293

laurence anyways

Când profesorul de liceu Laurence (Melvil Poupaud) decide că e cazul să înceapă să se îmbrace în femeie, renunţând la toate inhibiţiile care îl împinseseră să-şi ascundă natura, un coleg îl întreabă dacă acest gest e unul de revoltă. „ Nu Sire, e o revoluţie”, îi răspunde, uşurat, protagonistul minunatului Laurence Anyways, cel de-al treilea film al regizorului canadian de 24 de ani, Xavier Dolan.

Încă de la debutul J’ai tué ma mère (2009), Dolan şi-a explorat propria (homo)sexualitate, cu onestitate şi efect de confesiune: relaţia tumultoasă cu mama, ieşirea din adolescenţă, primele iubiri (Les amours imaginaires). E poate nefiresc de devreme să vorbim despre asta, dar Laurence Anyways, cu scenariul său ambiţios şi complex, care acoperă o perioadă de 10 ani din viaţa personajelor sale, arată a operă de maturitate artistică.

Suntem în 1989. Laurence e un transsexual îndrăgostit de iubita sa Fred (Suzanne Clément, expresivă). Deşi aceasta îşi doreşte un bărbat, trece peste şocul iniţial al veştii că partenerul ei va începe să poarte fuste şi bluze de mohair („the woman I was born to be”), şi îi rămâne alături. Privirea societăţii (familia, colegii de muncă, ceilalţi clienţi ai unei cafenele) nu e însă la fel de tolerantă. Relaţia lor e un lung şir de dezamăgiri şi despărţiri, punctate de momente de regăsire.

Sensibilitatea lui Dolan se manifestă atât în alegerile de casting – găseşte purtătorul perfect în Poupaud, un actor talentat care făcuse alt rol „pe muchie” în Le temps qui reste al lui Ozon – cât şi vizual. Omagiile/citările din autorii care i-au inspirat formarea – ralanti-urile şi cromatica lui Wong Kar Wai, unghiurile „din mână” ale fraţilor Dardenne, părul Annei Karenina – se împletesc cu invenţii ce trimit la Michel Gondry sau Spike Jonze – fluturele care iese din gura lui Laurence, valul care o inundă pe Fred când citeşte poeziile.

Două secvenţe pun în valoare talentul de costumier (!) al regizorului – prezentarea excentricului clan Rose („the five roses”, cum se autointitulează) şi noaptea petrecută în club de Fred după o ceartă cu Laurence.

Privit ca pe opera unui regizor/scenarist care, deşi abia a lăsat în urmă adolescenţa, e în stare să îşi transpună atât de bine viziunea în imagini, Laurence Anyways m-a dat pe spate.

Filmul se vede zilele astea la TIFF. Acolo ar trebui să fiţi şi voi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here