„No” – latino mad men

1
229

No Gael Garcia Bernal

Nimeni în Chile nu mănâncă baghete. Observaţia (pertinentă) i se face lui René Saavedra (Gael García Bernal), publicitarul care se ocupă de campania „NU”, protagonist al celui mai recent film al lui Pablo Larraín, No, nominalizat anul acesta la Oscar pentru cel mai bun film străin.

Cu ocazia plebiscitului organizat în 1988, populaţiei din Chile i s-a pus o întrebare simplă: ce părere are de încă 8 ani de dictatură militară a generalului Pinochet? Timp de 27 de zile, ambele tabere au avut la dispoziţie câte 15 minute să atragă populaţia de partea sa, recurgând la metode care mai de care mai ingenioase pentru a se anula una pe cealaltă.

No e pentru regizorul Pablo Larraín al treilea film consecutiv (după Tony Manero şi Post-Mortem) plasat în acea perioadă ce a marcat profund (similar dictaturii ceauşiste, dar mai lesne reversibil) istoria modernă a statului chilian. Faţă de peliculele anterioare, No e însă mai puţin sobru (rivalitatea dintre cele două tabere capătă adesea accente suprarealist-comice – „n-am găsit artişti, sunt toţi la ei”) şi o frescă socială destul de amplă (fără să zăbovească atât pe victimele regimului, cât pe oamenii din culise) construită pe un schelet narativ clasic.

Mai puţin convenţională e abordarea cu care Larraín se apropie de scenariu şi felul în care se raportează la adevărul istoric – e ceva aproape ludic în decizia de a distribui în rolul unor activişti NU a unor oameni care au participat în realitate la evenimente în tabăra DA. Între toate figurile istorice, tocmai protagonistul Saavedra e personaj ficţional, „fiu al celebrului scriitor Manuel Saavedra”. Totul e filmat cu o cameră U-matic 4:3 din anii ’80, despre care regizorul însuşi spune că „are o rezoluţie mai mică decât un videoclip filmat cu Ipod-ul”.

Acest lucru îi permite să folosească reclame reale din epocă (cea la băutura carbogazoasă Free (!) funcţionează pe mai multe planuri) şi relatări televizate fără ca spectatorul să sesizeze diferenţa dintre cadre filmate la 24 de ani distanţă. În plus, pelicula capătă imediateţe – revoltele de stradă şi nişte poliţişti bătând o femeie într-o secţie de poliţie par momente surprinse cu camerele de amatori şi trimise la ştiri.

Sub nivelul primar de receptare pe modelul „iată cum au schimbat, în mod neaşteptat, nişte oameni ambiţioşi cursul istoriei” se află un discurs destul de cinic şi foarte actual, care constituie principalul merit al lui No.

În primul rând, Saavedra şi rivalul său de campanie (acelaşi Alfredo Castro din Tony Manero şi Post-Mortem) continuă să lucreze împreună, în paralel, pe proiecte aducătoare de bani – plebiscitul nu e o cauză asumată pentru niciunul dintre ei, ci încă o zi de lucru. Motiv şi pentru care protagonistul abordează misiunea de a convinge oamenii să (a) vină la vot şi (b) să voteze „NU” cu spoturi ce aduc cu reclame la Coca-Cola şi cu mesajul „vine fericirea”. Miile de oameni închişi, torturaţi şi dispăruţi sunt adevăruri ştiute, dar nu de asta are nevoie electoratul ca să iasă din casă, ci de stimuli vioi şi coloraţi. Semantica mesajului publicitar optimist nu ascunde numai substratul politic ci şi pragmatismul unor mesaje ca „Chile se gândeşte la viitorul tău”, rostite pentru a convinge.

Docu-dramă isteaţă şi expert montată, No e o introducere accesibilă în istoria chiliană, care are destul de multe lucruri de spus despre lumea de azi şi invită la paralele şi discuţii. Cu alte cuvinte, are relevanţă.

Filmul intră în cinematografele din România de vineri, 5 iulie, distribuit de Independenţa Film. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here