Puţine debuturi au fost mai aşteptate ca cel al lui Paul Negoescu. O lună în Thailanda, care va avea astăzi proiecţia pentru presă şi mâine pe cea oficială la Veneţia, în Săptămâna Criticii Internaţionale, vine după mai mult de zece scurtmetraje, majoritatea premiate în festivaluri. Trei ani la rând – în 2008, 2009 şi 2010 – a fost la Berlin cu Târziu, Renovare şi Derby (acestea două din urmă s-au calificat pentru nominalizările la Premiile Academiei Europene de Film), iar anul acesta a ajuns la Cannes, în Semaine de la Critique, cu Orizont.

Între  timp, Paul Negoescu a devenit asistent universitar la UNATC – catedra Regie film, este director artistic al Festivalului Timishort şi a bifat mai multe jurii importante. La 28 de ani, le-a luat înainte multora, deşi cinema-ul l-a prins nu în copilărie, ci abia prin liceu. „Am dat la regie film mai mult din curiozitate, pentru că nu ştiam ce vreau să fac. Nu am fost un cinefil, nu vedeam filme pe bandă rulantă, nici măcar pe alea de Hollywood, blockbusterele”, spune regizorul într-un interviu amplu pentru Filmreporter.ro. Negoescu explică de ce a ales digitalul pentru primul lungmetraj, de ce filmele româneşti au început să semene între ele şi de ce a vrut un film pentru şi despre generaţia sa.

„E din ce în ce mai greu să-ţi găseşti fericirea atunci când o cauţi cu orice preţ – de la asta am pornit”, spune Paul despre O lună în Thailanda, povestea unui tânăr care decide în noaptea de Revelion să-şi părăsească iubita şi să o caute pe fosta. Cap de afiş – Andrei Mateiu (Târziu, Aurora), alături de Ioana Anastasia Anton, Sînziana Nicola, Tudor Aron Istodor sau Raluca Aprodu. Filmul – a cărui soartă internaţională depinde de reacţiile criticilor la Veneţia – se va lansa în cinematografe la mijlocul lui noiembrie.

„Nu am ştiut exact ce să fur de la Pintilie”

Citisem undeva, într-un alt interviu al tău, că nu ai fost cinefilul clasic care a vrut să devină apoi regizor şi că ai început să te uiţi la filme abia pe la sfârşitul liceului. Cum ai recuperat pentru facultate?

Păi, cred că de-abia prin anul III – IV de facultate mi-am dat seama că asta vreau să fac. Am dat la regie film mai mult din curiozitate, pentru că nu ştiam ce vreau să fac. Nu am fost un cinefil, nu vedeam filme pe bandă rulantă, nici măcar pe alea de Hollywood, blockbusterele. Cum am dat eu la regie… a fost o poveste destul de interesantă. Discutam cu maică-mea pe la 16 ani apropo de meserii şi ştiam că-mi doream ceva creativ, iar ea mi-a povestit că la tăierea moţului, la mine, din obiectele de pe tavă am ales o rolă de film. Şi am început să mă interesez atunci, tocmai se deschisese Universitatea Media şi mă gândeam că va fi ceva mişto, însă am aflat între timp că UNATC-ul e mai bun.

În clasa 11-a, am început cursuri pregătitoare pentru examen şi ţin minte că nu ştiam absolut nimic. Marius Şopterean m-a întrebat care sunt ultimele filme pe care le-am văzut şi eu i-am spus câteva filme de 2 lei, ce mai prinsesem eu, iar el mi-a zis: „Nu, nu, astea nu sunt filme. Ai văzut ceva de Fellini?”. Şi eu mă gândeam „Hmm, Fellini. Ăsta la ce echipă joacă?” (râde). Auzisem foarte vag de el, dar nu ştiam cu ce se mănâncă. M-am simţit foarte prost şi am început să mă documentez şi să văd filme europene, de artă, clasice.

Începuse să-mi placă şi am şi intrat la facultate. În primii doi ani eram în continuare foarte împrăştiat şi aveam o imagine naivă şi romanţată despre cinema, până în vacanţa dintre anul II şi anul III, când am reuşit să intrăm, eu şi încă doi colegi, ca asistenţi de regie ai lui Lucian Pintilie la Tertium Non Datur. Ăla a fost primul contact adevărat cu cinema-ul.

Bănuiesc că ai avut multe de învăţat de la Pintilie. Deşi înţeleg că e un regizor mai dificil pe platouri. Sau tocmai de aceea.

Nu am profitat destul de mult de momentul ăla şi acum îmi pare rău. Am cam stat pe margine şi m-am uitat. Mi-a prins foarte bine experienţa, dar nu am ştiut exact ce să fur de la Pintilie. Însă a început să-mi placă cinema-ul şi mai mult, de atunci, aşa că am încercat să văd şi mai multe filme şi multe dintre ele europene, noi. Tot pe atunci i-am descoperit, total întâmplător, şi pe fraţii Dardenne. M-am adăpostit de o ploaie de vară la Cinema Elvira Popescu şi am zis să văd filmul care rulează. Era Le Fils şi mi-a plăcut la nebunie. Apoi, în anul III, am făcut Examen, un scurtmetraj pe care l-am regizat cu o deschidere totală faţă de subiect şi care a fost destul de apreciat tocmai pentru că era foarte onest. Era o poveste personală, o scrisesem după o despărţire traumatizantă pentru mine, la vârsta aia – capătul lumii, ceva de genul.

Cumva, am descoperit că prin filmul ăla mi-am făcut psihoterapia. Deci cinema-ul nu însemna doar să spui o poveste. Abia atunci a început să mă intereseze cu adevărat cinema-ul şi am ştiut că asta vreau să fac. Şi am avut foarte mult noroc după aceea, în carieră, ca să zic aşa. Am mers pe la festivaluri, am cunoscut multă lume.

Doar noroc? Scurtmetrajele au fost bune, deci nu e vorba de noroc.

Ba da. Uitându-mă înapoi, nu ştiu cât erau ele de bune, simplu fapt că erau oneste cred că a contat mai mult.

Ai lucrat şi cu Radu Jude şi cu Corneliu Porumboiu.

Da, cu Radu Jude am lucrat la câteva scurtmetraje ale lui şi am avut de învăţat foarte mult de la el. Iar Porumboiu mi-a fost asistent în facultate şi eu i-am fost asistent de regie la un spot şi am stat foarte mult de vorbă cu el despre cinema şi am început şi eu să mă prind de una de alta. La un moment dat, l-am cunoscut pe Cristi Puiu, prin anul IV de facultate, şi am discutat şi cu el mult. Dacă nu-i întâlneam pe oamenii ăştia, nu ştiu dacă mă ţineam de treaba asta.

Spui că n-ai profitat de faptul că ai fost în preajma lui Pintilie. Dar dintre cei cu care ai lucrat, de la cine ai învăţat cel mai mult – de la chestiuni tehnice până la cele de filosofie a cinema-ului?

Jude, pentru că am fost şi mai apropiat de el. Tehnic poate mai puţin, doar acolo pe platou, în ce priveşte lucrul în echipă. Însă cu el am discutat foarte mult despre filosofia cinema-ului, mi-a dat să văd filme, le-am analizat după aceea împreună. Aşa am învăţat foarte mult.

Spuneai că i-ai descoperit pe fraţii Dardenne întâmplător, însă mie mi se pare firesc să studiezi fraţii Dardenne în facultate.

Eu le-am pus studenţilor mei fraţii Dardenne la facultate, încă din anul I. Au rămas cu ceva, de multe ori făceau trimitere la ei când îşi pregăteau filmele sau textele despre concepţia regizorală. Oricum, acum sunt mult mai cunoscuţi decât erau atunci când eram eu student, au mai luat un Palme d’Or între timp, au fost distribuiţi în România.

Există regizori care crezi că ar trebui studiaţi şi nu sunt la UNATC?

La UNATC nu există o programă scrisă cu regizori pe care trebuie să-i studiezi. E în funcţie de profesorul pe care îl ai la curs.

Pentru tine, ce nume ar fi obligatorii? Exceptând clasicii.

Până la urmă, din orice film, oricât de prost, ai de învăţat. Pot să-ţi spun ce am mai pus la clasă: Abbas Kiarostami, Nuri Bilge Ceylan, Roy Andersson, Andrei Zvyagintsev, Aki Kaurismaki, sunt mulţi. Ştiu că atunci când eram student nu ni se prea puneau filme noi. Însă şi accesul la ele era mai dificil, acum le găseşti pe DVD, în librării.

Întreb pentru că am fost odată la UNATC, unde Patrice Leconte trebuia să susţină un masterclass, şi sala era aproape goală. Abia la vreo jumătate de oră după ce a fi trebuit să înceapă, un profesor a trimis probabil o clasă întreagă de studenţi. E dezinteres? Lipsă de informare?

Informaţi sunt, li se spune că vine cutare şi ţine un masterclass. Dar nu ştiu dacă ei ştiau cine e Patrice Leconte. Eu în anul I nu aş fi ştiut. Dar e, într-adevăr, şi un dezinteres din partea studenţilor. În fiecare an sunt unul-doi mai interesaţi, participă la toate workshop-urile astea şi talent campus-uri, dar cei mai mulţi sunt cum eram şi eu, fiii ploii. I-a adus furtuna în domeniu şi au o imagine naivă şi romanţată despre cinema.

Ce înseamnă o imagine naivă şi romanţată despre cinema?

E rezultatul propagandei Hollywood-ului – ideea că un film e o poveste în imagini, că regizorul e un fel de… cum să zic, bufon care trebuie să întreţină publicul şi că filmul, în general, e un bun de consum. Foarte mulţi cred că cinema egal Hollywood. Că există un investitor-Dumnezeu care asigură bugetul şi că din bugetul ăla trebuie să faci un film care să aducă profit. Şi lucrurile nu stau aşa, cel puţin nu în Europa. America e altă planetă. În România nu faci nimic dacă porneşti la drum cu ideea asta, că trebuie să faci profit material. Aşa, toate filmele aduc un fel de profit, dar nu material. Atâta timp cât un film românesc are un circuit limitat, nu ai nici o şansă să aduci bani. Să zicem că vrei să faci film comercial, că ăsta e scopul tău, ok. Dar nu ai cum să faci profit decât dacă bugetul filmului e foarte mic, ceva de genul 10.000 de euro.

Deci tu nu ai nici un fel de aşteptări în ce priveşte publicul la O lună în Thailanda. Ce număr de spectatori te-ar mulţumi?

15.000 ar fi ok pentru mine. Dar mă îndoiesc că va face atât. Depinde şi de promovare. Bugetele de distribuţie au scăzut şi la CNC… Am auzit că Despre oameni şi melci intră în 35 – 39 de copii, ceea ce mi se pare incredibil, noi n-o să ne permitem să facem asta. Presupun că Tudor Giurgiu şi-a propus asta de la început şi a strâns bani încă dinainte de a începe producţia.

„Studenţii nu experimentează în primul rând pentru că nu ştiu ce să experimenteze”

Ai rămas în facultate, ca preparator, apoi ca asistent. De ce ar rămâne cineva atât de tânăr ca tine – presupun că eşti cel mai tânăr de acolo – la catedră?

Când am acceptat, Porumboiu tocmai plecase, era o lipsă de asistenţi în organigramă şi Radu Nicoară, decanul de atunci, m-a întrebat dacă vreau să rămân. Am zis „da” pentru că mi s-a părut interesant să rămân într-un mediu creativ, cu tineri care au energie creativă. Cei mai mulţi termină facultatea, se angajează şi pierd legătura cu mediul. Mi s-a propus atunci să lucrez la un serial la MediaPro, dar am preferat să rămân în facultate, să stau aproape de studenţii care vor să facă filme şi să-i ajut să găsească soluţii. Şi cred că eu am avut de câştigat.

Te-au descurajat vreodată profesorii în legătură cu filmele tale, în studenţie?

De multe ori. Dar asta se întâmplă cumva firesc în procesul de învăţare. Şi se întâmplă şi după facultate. Au fost momente în care chiar m-am simţit faultat şi nu eram de acord cu profesorii, dar până la urmă te căleşte şi asta. Şi am citit într-un interviu al lui Porumboiu că el s-a simţit menajat în facultate faţă de ce s-a întâmplat după. Nu mă plâng, evident. Toate piedicile care ţi se pun în facultate te călesc pentru viitor.

Mă întreb dacă există un curent printre studenţii la UNATC, aşa cum există şi printre spectatorii români, care pledează pentru filmele de gen. Şi pentru ieşirea din minimalism.

Asta se întâmplă în primul rând printre studenţi, dar şi printre profesori. Dar se întâmplă la studenţi pentru că ei nu ştiu exact încă ce e cinema-ul. Eu lucrez acum la lucrarea mea de doctorat, care are o temă banală, dar care vreau să rămână ca o lucrare de referinţă pentru studenţii de anul I şi II. E cumva despre gramatica audiovizuală, despre funcţia estetică a unui aparat de filmat. Abia m-am apucat s-o scriu, aşa că n-aş vrea să spun încă mai multe, ideile abia se leagă. Sunt nişte principii în care eu cred şi care merg în această direcţie.

Studenţii sunt destul de confuzi, pentru că un profesor spune una, altul spune altceva. Eu aş vrea să-i învăţ să gândească singuri. La clasă, lucrurile se întâmplau mai mult intuitiv, după ureche, şi nu pe baza unor principii de la care să ni se dea mână liberă să experimentăm. Şi asta se întâmplă şi acum, studenţii nu experimentează în primul rând pentru că nu ştiu ce să experimenteze. Scopul experimentelor nu e să faci un pic altceva, ci să aprofundezi limbajul cinematografic, să-l duci la un alt nivel.

Tu, personal, te vezi făcând filme altfel decât în cheie realistă, aşa cum e definită ea acum, în Noul Cinema Românesc?

Aici cred că e vorba de o proastă înţelegere a fenomenului, pentru că estetica realismului în Noul Cinema Românesc nu e rezultatul unei teorii despre asta şi, în afară de Cristi Puiu, care a adus cinema-ul observaţional în România, şi încă doi-trei regizori care fac filme oneste despre lucruri care îi interesează, avem de-a face cu pastişe. Cumva, lucrurile s-au amestecat şi oamenii au ajuns să pună aceeaşi etichetă pe toate filmele, fără să discearnă dacă e o imitaţie sau nu. Pe mine mă interesează cinema-ul observaţional foarte tare, deşi, cu scurtmetrajul Orizont, am încercat să fac altceva. Nu ştiu ce voi face în viitor, lucrurile se vor schimba probabil pe măsură ce mă maturizez şi eu.

Ai fost în foarte multe festivaluri cu scurtmetrajele tale şi ai asistat la proiecţii cu publicuri foarte diferite. Au fost reacţii surprinzătoare, neaşteptate sau contradictorii de care îţi aduci aminte?

Contradictorii au fost tot timpul, pentru că fiecare film a fost citit diferit în funcţie de cultura şi experienţa fiecărui spectator. Dar surprize majore n-am avut. Cu excepţia lui Orizont, care e mai puţin evident şi mai interpretabil. De data asta, nu m-a deranjat deloc că oamenii au înţeles altceva decât am vrut – de obicei mă deranja, credeam că nu m-am făcut înţeles – pentru că e ca atunci când mai mulţi privesc un tablou şi fiecare vede altceva. Şi am primit reacţii neaşteptate – de pildă, la Cannes, cineva m-a întrebat dacă e o critică adusă societăţii. Chiar nu m-am gândit să fie o critică adusă societăţii – până la urmă orice film e o critică la adresa societăţii –, chiar m-a surprins întrebarea asta.

Tu ce ai fi vrut să se înţeleagă? Despre ce e Orizont?

Despre cunoaştere, am vrut să fac un film despre cunoaştere. În momentul acela mă interesa ideea că noi avem nişte puncte de reper în viaţa noastră pe Pământ şi ce e dincolo de acest orizont e ca în bancul acela cu ţăranul care vede o girafă la grădina zoologică şi spune că aşa ceva nu există. Că lumea noastră e foarte mică şi că dincolo poate fi orice, chiar un monstru care să înghită un pescar.

Apropo de monstru, au fost discuţii la un moment dat despre faptul că ai ales să faci monstrul în CGI şi să-l arăţi la final…

Da, iniţial nu trebuia să-l arăt. Îl proiectasem ca film studenţesc şi nici nu mi-am pus problema să apelez la efecte speciale. Dar a trecut destul de mult de atunci şi m-am gândit că dacă nu arăt ce a creat acea tensiune îi voi crea o frustrare spectatorului. Şi că lumea va crede că am vrut să fac un film de stare, ceea ce nu e adevărat. De ce să nu arăt, până la urmă? Mulţi mi-au zis că nu trebuia, eu tot cred că trebuia.

S-a făcut comparaţia cu vulpea din Antichrist, care rupe filmul în două.

Bine, ăsta e la final.

Ştiu, dar ca efect asupra spectatorului.

M-am gândit că, fiind la final, nu e aşa o mare pierdere. Cine a simţit că e în plus, înseamnă că a înţeles până atunci şi nu ar trebui să-l deranjeze atât de tare. Nu ştiu, sunt şi eu tânăr, fac greşeli (râde).

„Intenţia a fost să fac un film despre generaţia mea”

Ce greşeli făcute în scurtmetraje ai încercat să eviţi în primul tău lungmetraj?

În general, numai din greşeli am învăţat, şcoala mea au fost scurtmetrajele pe care le-am făcut. În primul rând, am încercat să fiu mai puţin evident. Pe de altă parte, n-am ţinut cont foarte mult de asta la lungmetraj, pentru că am aplicat o strategie diferită – atunci eram sigur de ea, acum nu mai sunt. E un lungmetraj, deci nu se va limita la circuitul festivalier, va veni publicul obişnuit să-l vadă, e făcut din bani de la CNC etc., şi parcă nu vreau să arunce oamenii cu roşii în mine că am făcut un film de nu ştiu care pe banii statului.

Deci ai simţit presiunea asta, cu banii veniţi de la CNC?

Da. Şi, cumva, încă de la scrierea scenariului, am avut grijă nici să nu fiu evident, dar nici să nu las foarte multe semne de întrebare. Scopul meu era să-i pun pe gânduri pe spectatori, livrându-le însă toate informaţiile pe care şi le doresc. Deci nu pot zice că am ţinut foarte mult cont de învăţătura asta. În al doilea rând, încep să nu mai am la fel de multă încredere în informaţia livrată de personaje prin dialog. Scurtmetrajele mele aveau mult dialog, dar cred că publicul e suficient de inteligent încât să înţeleagă mesajul din alte lucruri care ţin de limbajul cinematografic.

Te-ai sfătuit cu cineva anume în perioada asta?

Cu toată lumea, inclusiv cu părinţii mei. Deci nu doar cu oameni din domeniu. Am luat de la fiecare ce am considerat eu că e bun şi se potriveşte cu intenţiile mele. Cred că există două tipuri de regizori: cei care fac ce vor ei şi cei care fac ce cred că vor alţii de la ei. Eu nu vreau să intru în a doua categorie.

Povesteşte-mi despre scenariu. De unde a pornit povestea şi de ce tocmai ea pentru debutul în lungmetraj? Semnezi din nou împreună cu Vlad Trandafir.

Vlad a venit mai târziu în povestea asta, dar a modificat destul de mult. Am fost colegi în facultate, amândoi asistenţi la Pintilie, şi am învăţat practic împreună. El e mult mai matematic, mai atent la structură, eu sunt mai intuitiv şi chiar dacă nu am fost întotdeauna de acord, din colaborarea noastră au ieşit lucruri bune.

Intenţia a fost să fac un film despre generaţia mea, despre felul în care se raportează ea la dragoste, despre faptul că nu îşi găseşte împlinirea, din varii motive. Citisem un studiu cum că una dintre cauze ar fi schimbările politice din România şi din toată Europa de Est, de fapt. A venit capitalismul foarte brusc peste noi şi ne-a dat posibilitatea de a alege între foarte multe lucruri, ceea ce ne-a dat puţin peste cap. E din ce în ce mai greu să-ţi găseşti fericirea atunci când o cauţi cu orice preţ – de la asta am pornit.

Au mai fost alte idei pentru debut?

Da, dar pe povestea asta m-am simţit cel mai sigur, deşi nu e una personală. Am adunat mai multe experienţe, le-am pus cap la cap în aşa fel încât să se închege o idee.

Spune-mi despre titluri. Despre 365 de Revelioane şi despre cel ales într-un final, O lună în Thailanda.

Şi despre celelalte zece care au fost între (râde). Treatmentul a pornit cu titlul de 365 de Revelioane şi a venit de la ideea asta, că de Revelion oamenii se aşteaptă ca petrecerea să fie senzaţională, iar ei să fie mai fericiţi decât într-o zi normală – când ar trebui, de fapt, să aibă aceleaşi aşteptări în oricare dintre cele 365 de zile ale anului. Când a intrat Vlad în echipă, s-a mai schimbat scenariul şi, deşi lumea a insistat să-l păstrăm din raţiuni de marketing, nu mă mai simţeam bine cu el, nu mai era un titlu corect faţă de film. O lună în Thailanda a fost propus de Vlad încă din timpul filmărilor şi e legat de un scop secundar al personajului, acela de a merge o lună în Thailanda. Au mai fost două variante: Un an aproape nou şi Un an nou. Un an aproape nou nu mi-a plăcut pentru că se comenta mult ideea filmului, acel „aproape” era suspect în ochii spectatorului şi ar fi creat nişte aşteptări, iar Un an nou mi se părea că sună foarte prost.

Acum sunt convins că O lună în Thailanda e cel mai potrivit titlu şi am observat că atrage şi atenţia.

Filmul cu cea mai tânără echipă de după 1990

În ce priveşte actorii, de ce Andrei Mateiu în rolul principal?

Am lucrat cu el încă din facultate, la Târziu, şi mi-a plăcut mult de el. Când am plecat la drum cu scenariul ştiam că el va juca, l-am scris cu el în gând. M-a ajutat şi faptul că are încredere în mine, sunt unul dintre primii regizori cu care a lucrat pe film. Şi îmi place mult ideea de a avea actori mai puţin folosiţi în filmul românesc.

Pentru actorul principal nu ai făcut casting, deci. Dar pentru actriţe?

Pentru ele, da. A durat vreo 2-3 luni şi m-a ajutat mult Simona Ghiţă, care este actriţă şi care a mai lucrat cu mine la nişte scenarii în facultate. Ea mi-a sugerat foarte mulţi din zona asta de vârstă. Cel mai greu de găsit a fost personajul Ioanei Anton, pentru că nu ştiam exact ce e cu acest personaj. Şi pe cel al lui Tudor Aaron Istodor, pentru că mi-am propus să nu am actori cunoscuţi în rolurile principale şi iniţial nici nu l-am chemat la probe. Însă el a fost cel mai ok, în cele din urmă, şi l-am ales pe el.

De ce eviţi actorii cunoscuţi?

Înainte nu aveam problema asta, însă în ultimul timp, foarte multe filme româneşti au început să semene unele cu altele. Se distribuie aceiaşi actori, pe aceleaşi roluri, mereu, şi mi se pare o lipsă de curaj din partea unui regizor să meargă la sigur cu un actor.

Crezi că sunt mulţi actori români typecasted?

Da, foarte mulţi.

Câteva nume?

În ultima vreme, îi tot văd pe Ioan Sapdaru şi Teo Corban, de pildă, care au jucat în A fost sau n-a fost? şi au apărut apoi în seriale, în reclame, în alte filme, peste tot în cam aceleaşi roluri. Andi Vasluianu ar mai fi, deşi el a mai încercat şi altceva. Dar nu e vina lor, e vina regizorilor. Actorii nu pot fi condamnaţi, ei depind de regizori şi, pentru că e o industrie foarte mică, e greu să nu fie aşa.

Având în vedere bugetul, ai încercat să construieşti în aşa fel scenariul încât să nu existe scene foarte complexe sau foarte costisitoare? Te-a constrâns ideea asta în vreun fel?

Nu ştiam ce buget o să am, am aplicat la CNC şi am luat o sumă foarte mică, 500.000 de lei, cred, care s-a tot recalculat din cauza contestaţiilor. Ţin minte că un scurtmetraj luase 450.000 de lei, deci noi aveam bani cam ca un scurtmetraj. Din cauza asta a fost un program de filmare cam dur, 19 zile cu actori şi una fără. Şi am lucrat pe digital şi nu pe peliculă.

A fost un rabat?

Nu, a fost alegerea mea. Deşi mi-am făcut toate scurtmetrajele pe peliculă, am vrut eu să filmez de data asta pe digital. Am ales o cameră pe digital care se potrivea mai bine subiectului decât una pe peliculă, pentru că e mai tot timpul noapte în film şi camera asta e mai sensibilă la lumină puţină.

La cât a ajuns bugetul final?

La circa 500.000 de euro, producătorul ştie mai bine. Nu ne-a lipsit nimic, probabil doar că salariile au fost un pic mai mici ca de obicei, dar oamenii au înţeles, majoritatea erau la debut în lungmetraj, de la actori şi monteur, la scenografă şi costumieră. Şi toţi foarte tineri. Ada Solomon, de la Hi Film, spune că suntem filmul cu cea mai tânără echipă de după 1990. Doar ea şi cu producătoarea executivă aveau peste 35 de ani.

În unele locaţii, nici n-am mai luat aprobare de la Primărie pentru locuri publice, pentru că arătam ca o echipă studenţească şi nu se lega nimeni de noi. Nimeni nu şi-a pus problema că am fi vreo producţie serioasă. (râde)

„Multe depind de proiecţia de la Veneţia”

Dar probleme aţi avut la filmări? Sau tu, personal, cu anumite scene?

Au fost, în primul rând din cauza frigului – noi am filmat înainte de Crăciun şi imediat după Revelion. Şi cu ultima zi de filmare, pentru că nu trebuia să avem zăpadă în cadru şi au venit nămeţii, care ne-au ţinut pe loc. Până când am decis să facem ceva, pentru că echipa se muta la altă producţie. Era o secvenţă cu 8 actori şi am filmat-o într-o zi cu foarte multă zăpadă. Am curăţat locaţia, am adus şi alpinişti să cureţe zăpada de prin copaci şi de pe clădiri şi, deşi prognoza era în favoarea noastră, a nins imediat după. Aşa că am curăţat iar totul şi am filmat.

La montaj ai dat peste scene pe care le-ai modifica acum?

Din cauza zilelor de filmare restrânse, n-am tras foarte multe variante, deşi aş fi vrut să o fac. Asta e o învăţătură pentru filmele viitoare, o să-mi iau libertatea să filmez mai multe variante şi mai multe duble. Am lucrat ca la un film studenţesc aici, deşi am filmat pe digital şi nu pe peliculă.

Dar, overall, eşti mulţumit de film?

Da, sunt destul de mulţumit. Sunt secvenţe care îmi plac şi pentru care cred că merită văzut filmul şi sunt altele care nu-mi plac atât de mult. Am satisfacţia că sunt lucruri mici care au ieşit bine, întâmplător sau nu. Raportul între lucrurile care îmi plac şi cele care nu îmi plac e cam egal cu cel de până acum, de la scurtmetraje. Cred însă că mi-am îndeplinit scopul: mi-am dorit să fac un film care să meargă la publicul tânăr şi să mulţumească şi genul de public care nu se prea mai duce la film românesc. Feedback-ul primit până acum e foarte ok.

Cu ce aşteptări mergi la Veneţia? Ai emoţii?

Acum încă nu am, pentru că am foarte multe pe cap înainte de plecare. Probabil o să am în ziua premierei, pentru că proiecţia va fi într-o sală de 1300 de locuri. Îmi doresc să aibă cronici bune şi să fie distribuit internaţional. Filmul are deja un distribuitor, dar nu a fost cumpărat încă în teritorii, iar asta depinde de primirea criticilor. Multe depind de proiecţia asta.

Off topic, voiam să te întreb de yachting, pe care ştiu că îl practici de mulţi ani. Ştiu şi că ai fost vice-campion?

Am fost şi campion. Dar nu e aşa greu să fii campion, pentru că suntem prea puţini în ţară în sportul ăsta. Acum îl fac de plăcere, a rămas mai mult un hobby. Noi nu avem tradiţie în nimic ce implică marea, nici în sport, nici în pescărie, din cauza comunismului, când exista temerea că oamenii vor fugi din ţară, aşa că accesul la mare era limitat. N-am avut când să facem asta. Până la urmă, România e o ţară mioritică, nu maritimă.

***

O lună în Thailanda, o producţie Hi Film, în co-producţie cu Abis Studio, este realizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu participarea HBO România. Proiectul a fost dezvoltat în cadrul CineLink la Festivalul de Film de la Sarajevo şi în cadrul atelierului Premiers Plans coordonat de actriţa Jeanne Moreau, iar scenariul filmului a fost finalist al concursului HBO.

Scenariul este scris de Vlad Trandafir şi Paul Negoescu, directorul de imagine este Andrei Butică, sunetul este realizat de Filip Mureşan şi Vlad Voinescu, iar montajul este semnat de Alexandru Radu.