„Gravity” – fascinaţie în CGI

1
190

gravity

Există o secvenţă în Gravity care mi-a amintit de faimosul monolog final din Blade Runner al lui Rutger Hauer, ce reprezintă, pentru mine, distilarea în cuvinte a reuşitei unui film SF – măsura în care te face să crezi în lucruri pe care n-ai să le vezi niciodată: I’ve…seen things you people wouldn’t believe. Attack ships onfire off the shoulder of Orion. I watched C-beams… glitter in the dark near the Tannhäuser Gate.

Astronautul Matt Kowalski (George Clooney) are la rândul lui parte de o privelişte „de pomină”: pluteşte în vidul spaţiului, privind soarele deasupra Gangelui. It’s beautiful, spune. Ei bine, Gravity mi-a plăcut fix atât cât am crezut în cuvintele lui. Să elaborez.

Alfonso Cuarón, unul dintre cei mai cerebrali şi inventivi regizori în activitate, se jură că nu ar lua-o niciodată de la capăt. Motivul pentru care n-a mai lansat niciun film pe ecrane din 2006 (de la Children of Men) nu e vreun exil autoimpus de la Hollywood-ul pe care îl avea la picioare după ce turnase matriţa pe care avea să se producă fiecare episod ulterior al seriei Harry Potter, ci Gravity.

Un scenariu scris împreună cu fiul său, Jonás, care forţa limitele posibilităţilor tehnice ale timpului în care a fost scris – povestea a doi astronauţi aflaţi pe orbita Pământului într-o misiune de rutină, interpretaţi de Clooney şi, până la urmă, Sandra Bullock (după ce Cuarón testase mai toate actriţele „cu cotă”) care trebuie să supravieţuiască unui impact cu deşeuri spaţiale şi să se întoarcă în siguranţă acasă.

Fidel aceluiaşi spirit dornic să uimească prin inovaţie, Cuarón îşi începe filmul cu o secvenţă de vreo 20 de minute din care elimină tăietura de montaj (ce făcuse împreună cu directorul său de imagine Emmanuel Lubezki în Children of Men pare doar o repetiţie cu public, prin comparaţie) ce îţi taie răsuflarea.

gravity2

3D-ul, parte organică a imaginii, nu găselniţă pentru umflarea preţului biletului, aruncă în toate părţile cu resturi letale, camera intră în casca lui Ryan (Bullock) şi îi înregistrează răsuflarea tăiată de spaimă, staţia spaţială se roteşte ca o centrifugă aruncându-şi astronauţii. O spun cam des în ultima vreme, dar IMAX-ul e singura modalitate de a vedea Gravity şi aprecia aşa cum se cuvinte intenţia oamenilor care l-au făcut.

Pe rând visceral şi claustrofob, spectacolul generat digital e resimţit în toţi porii. Cuarón şi Lubezki apelează la toate trucurile din manual – filmări first person care îţi dau senzaţia că îţi fuge pământul de sub picioare, luându-ţi orice reper de sus-jos, steadycam-uri care plutesc de parcă ar fi într-un acvariu, obiecte care rătăcesc în imponderabilitatea tridimensională – pixuri, piese de şah, o figurină Marvin The Martian. Ca un copil în magazinul cu jucării, aproape că te bucuri că ai ajuns pe orbită pe bani puţini.

Iluzia nu e însă perfectă. Felul (halul?) în care fentează soarta protagoniştii devine deranjantă şi risipeşte credibilul unei lumi ce pare palpabilă (toate evadările atârnă de un fir de păr, orientarea în spaţiu a astronauţilor e de o precizie ieşită din comun), repetitive sunt discursurile motivaţionale ale personajului lui Clooney, căruia actorul îi împrumută şarmul şi glumiţele spirituale.

Fără altceva care să îţi atragă atenţia de la show în afară de chipurile celor doi, insistenţa cu care se bate moneda pe mesaje de îmbărbătare e sâcâitoare. Bullock se achită admirabil de un rol solicitant dar, vorba unui comentator de pe pagina de IMDB a filmului, „for an astronaut, she sure is hysterical.”

La final, crezi în tehnologie şi eşti cuprins de uluiala pe care ţi-o provoacă un lucru bine executat, dar nu eşti convins că ai oameni pe ecran, prin ochii cărora ai fi putut vedea tu însuţi lucrurile pe care ei le trăiesc. Gravity e pe jumătate minunat. Dacă acest lucru este posibil.

Filmul intră în cinematografele din Români din 4 octombrie. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here