În derivă, probabil cel mai bun serial românesc realizat până acum, a avut la cârmă doi regizori care vin din cinema. Adrian Sitaru (Pescuit sportiv, Valuri) şi Titus Muntean (Examen, Caravana cinematografică) şi-au împărţit frăţeşte cele 45 de episoade ale serialului HBO, s-au aşezat discret în spatele camerelor şi au încercat să-şi armonizeze stilurile.

Existau destule şanse ca formula să nu funcţioneze. „Sigur că existau şanse, dar presupun că Andrei (Creţulescu, unul dintre producători – n.r.) ne-a ales în aşa fel încât să nu fie. Până la urmă, nu e ca şi cum ne-am fi însurat”, spune Titus Muntean, într-un interviu pentru Filmreporter.ro.

Cineastul avea deja în portofoliu un serial TV, Lombarzilor 8, iar Adrian Sitaru mai împărţise scaunul de regizor cu alţii colegi de breaslă. Regizorii explică de ce a fost decorul o decizie foarte importantă de luat („am decis să fim şi un pic aspiraţionali, să nu fie un mizerabilism tipic unui film românesc”), cum şi-au împărţit lucrul la episoade, cum au ales actorii – Marcel Iureş a fost înaintea lor în proiect –  şi ce a fost mai dificil în cele patru luni de filmări, pentru fiecare dintre ei.

În primul rând, cum aţi ajuns să lucraţi împreună la acest serial. De ce voi doi? De ce această formulă?

Adrian Sitaru: Ne-au ales producătorii, noi nici nu ştiam de proiect. Chiar mi-am pus şi eu întrebarea asta, de ce noi.

Titus Muntean: E clar că a fost decizia lor şi în primul rând a lui Andrei Creţulescu.

Era foarte posibil să nu vă împăcaţi, să nu vă potriviţi deloc ca stil de lucru pe platou.

A.S. Da, existau şanse…

T.M. Da, dar până la urmă nu e ca şi cum ne-am fi însurat (râde). Sigur că existau şanse, dar presupun că Andrei ne-a ales în aşa fel încât să nu fie.

A.S. Asta cu împăcatul e un pic şi o prejudecată, pentru că Titus a mai făcut seriale de televiziune, eu am mai co-regizat cu alţii, nu e aşa o mare filosofie, conceptele sunt simple, sunt cam aceleaşi în cinema şi TV, nu erau mari ocazii de ceartă.

T.M. E interesant într-un fel, pentru că HBO a lansat iniţial un fel de licitaţie la care au răspuns 14-15 case de producţie, majoritatea sau dacă nu chiar toate făcând mici demo-uri sau episoade-pilot. Toate, dacă nu mă înşel, au făcut un pachet în care au propus şi locaţii şi regizor. Şi, într-un mod ciudat, noi nu am făcut parte din oferta nici unei case de producţii. Probabil ne înjură mulţi acum. Răspunsul, pe jumătate, stă în următoarea chestiune: HBO a făcut acea licitaţie ca să vadă capacitatea de producţie, nu ca să ia tot pachetul, de aceea se explică de ce au ales doar compania şi restul s-a ales pe criteriile lor.

Cum v-aţi împărţit personajele? Aţi luat câte unul-două fiecare şi le-aţi dus până la capăt, aţi filmat pe rând, un episod unul, un episod celălalt?

T.M. Ne-am tot gândit cum ar fi cel mai bine şi am ajuns la concluzia că cea mai bună metodă e câte un ciclu din ciclul serialului. Să regizeze unul cinci episoade, adică cele patru sedinţe ale pacienţilor, plus a lui, apoi să treacă celălalt la rând. Asta însemna două săptămâni de filmare şi mi s-a părut că e ok ca timp şi ca rezistenţă pentru noi. Chiar dacă e grea filmarea, rezişti şi măcar treci prin toate personajele. Asta a fost ideea de bază şi aşa am ţinut-o pe tot parcursul filmărilor, cu excepţia începutului – primele zece episoade – pentru care am făcut o derogare de la regula asta ca să ne egalizăm cât mai bine, şi am filmat alternativ, un episod el, unul eu.

Când aţi acceptat să faceţi filmul, care a fost prima voastră grijă, pentru ca serialul să stea în picioare? E vorba de un public prea puţin sau deloc familiarizat cu şedinţele de psihoterapie.

A.S. Un motiv personal pentru care am acceptat ar fi că nu e doar despre şedinţele de psihoterapie. În locul psihologului putea fi oricând un preot, un duhovnic la care lumea să meargă să se confeseze. Nu e ştiinţific, nu foloseşte prea multă terminologie specifică, e despre probleme umane, publicul ar trebui să se regăsească în ele şi să reflecteze asupra lor. Şi am impresia că, da, deşi nu mergem la psiholog, la fel nu vorbim despre sex, suntem o societate pudibondă, dar în acelaşi timp ne interesează foarte tare şi am vrea să vedem cât mai mult sex. Nu e un serial despre lumea psihologilor, a psihiatrilor, ci despre oameni simpli, cu probleme.

T.M. Din punctul nostru de vedere, a fost simplu. Ne-am asigurat ca din combinaţia de decoruri, actori, costume şi situaţii să reiasă un film verosimil. E un efort permanent, un fel de a doua conştiinţă a noastră ca tot ce apare în faţa camerei să fie credibil, e o grijă pe care o ai la orice film, nu a fost neapărat o chestie suplimentară. E adevărat că a trebuit să discutăm destul de mult când a trebuit să alegem ce casă şi ce tip de decor, ce fel de casă ar avea psihoterapeutul, şi am decis să fim şi un pic aspiraţionali, să nu fie un mizerabilism tipic unui film românesc. Au fost aici diferite păreri. Unii dintre producătorii ar fi vrut să-l plaseze şi mai sus, dar noi trăgeam spre chestia mai realistă. Aşa a reieşit echilibrul.

Exista şi această necesitate, să respectaţi formatul original? Pentru că decorul românesc seamănă cu cel american, de exemplu. Încăperea aceea e foarte importantă, în ea se petrece tot filmul.

T.M. Bineînţeles că e foarte importantă, însă nu mi se par chiar atât de asemănătoare. Ne-am gândit în cele mai mici detalii ce tip de personalitate are, cât e ordine, cât e dezordine, ce culori punem, am lucrat foarte mult la partea asta. Dar n-a trebuit să ne orientăm nici după cel israelian, nici după cel american, am avut mână complet liberă şi asta se şi dorea, să fie cât mai românesc şi mai credibil.

E un platou construit în interiorul unui studio?

T.M. Da. Dar înainte de a construi platoul, am căutat foarte mult timp casa în care să filmăm exterioarele şi după modelul căreia să construim şi platoul, să fie în perfectă concordanţă.

Cât priveşte actorii, cum aţi ales protagonistul, pe Marcel Iureş? Aţi avut şi alte nume în discuţii?

T.M. Marcel Iureş a fost înaintea noastră în proiect.

A.S. Da, a fost agreat de producători, fiind probabil singurul actor român mai cunoscut în America. Nu am avut însă nimic împotrivă, pentru că chiar se potriveşte personajului şi funcţioneză foarte bine.

T.M. Plus că era tentant şi pentru noi să lucrăm cu Marcel Iureş, cine nu şi-ar dori? Dar decizia a fost luată înaintea noastră, iar castingul a fost făcut doar pentru celelalte personaje. Cum am ajuns la distribuţia asta? Greu de spus, pentru că eram cinci persoane care decideau, în loc de unul singur – regizorul. Producătorul american Marc Lorber lua deciziile definitive, ceea ce nu înseamnă că toţi oamenii aleşi au fost neapărat opţiunea lui. În anumite situaţii, când ne reuneam toţi şi noi aduceam argumente după nenumărate repetiţii şi probe, l-am convins noi care e cea mai bună opţiune, în altele ne-a convins el. N-a fost o decizie impusă cu barosul, el fiind un foarte bun negociator şi diplomat.

Multe dintre cadrele din film sunt destul de lungi, ceea ce înseamnă probabil muncă multă la repetiţii.

T.M. Am experimentat diverse lungimi, poate nu în acelaşi fel. La început ne-am asistat unul pe altul, la primele episoade, apoi fiecare şi-a văzut de lucru. Eu personal am constatat la un moment dat că cea mai bună lungime de timp în care actorii puteau să-şi păstreze o anumită stare era de 3-5 minute. În funcţie de asta, găseam în scenariu puncte de inflexiune. Filmam un calup de 3-4 minute şi apoi tăiam.

A.S. Chestia asta cu cadrele lungi nu ţine neapărat de repetiţie în sine. Dacă o iei aşa, ar fi o problemă de memorie şi cât poţi duce. E vorba însă de cum simţi ritmul şi poate am simţit în montaj că ar fi mai bine într-un anume fel. La primele zece episoade am avut mai mult timp pentru repetiţii, dar şi în celelalte săptămâni începeam dimineaţa citind replicile. Dar nu e vorba de bucăţi lungi vs. memorie.

T.M. Dacă te referi la montaj, era foarte important ca un anume stil vizual, filmic să nu interfereze, să fie cât mai discret cu putinţă, să manipuleze spectatorul – în sens bun – dar fără să iasă în evidenţă. Actorul să fie centrul, şi povestea lui.

Ce a fost cel mai dificil la serialul acesta, pentru fiecare dintre voi?

T.M. La mine e simplu de răspuns. Ca la orice serial de televiziune, faţă de metrajul util pe care trebuie să-l filmezi pe zi pentru un film de cinema, adică 3-4 minute, aici trebuia să faci un episod de jumătate de oră la două zile. E aproape triplu şi asta înseamnă un stres puternic. Trebuia să filmăm şi mult şi bine, asta a fost cel mai greu.

A.S. Pentru mine a fost şi ce zice Titus, însă mai degrabă primele zile de filmare. Începutul e întotdeauna greu, pentru că atunci te rutinezi, nu ştii dacă actorii funcţionează, ai de făcut multe repetiţii cu camera… După care intri într-un fel de linişte. Cumva, m-am gândit că şi finalul e destul de greu, pentru că trebuie să-ţi inventezi chestii ca să-ţi păstrezi tonusul, să nu intri în monotonie şi serialul o dată cu tine. Dar tot începutul rămâne mai greu.

Format importat din Israel

În derivă, regizat de Adrian Sitaru şi Titus Muntean după originalul israelian BeTipul, va fi difuzat de luni până joi, de la 20.30, şi va fi reluat la miezul nopţii. Din 13 decembrie, fiecare episod va fi precedat de cel anterior. Scenariul a fost adaptat de Andy Lupu, Anca Grădinariu şi Augustin Cupşa. Doctorul Andrei Poenaru (Iureş) se confruntă cu nevrozele şi indeciziile unei paciente care se îndrăgosteşte de el (Maria Dinulescu), ale unui soldat în Afganistan care a bombardat o şcoală în timpul unei misiuni, dar nu simte nici o remuşcare (Vlad Zamfirescu), ale doi parteneri care nu se pun de acord dacă să păstreze sau nu un copil, după cinci ani de tratamente de fertilizare (Andreea Bibiri şi Bogdan Dumitrache) şi ale unei gimnaste care face un accident înainte de olimpiadă (Maria Mitu). El însuşi are o căsnicie „în derivă” şi suficiente întrebări fără răspunsuri încât să ceară consiliere unui alt terapeut (Tamara Creţulescu).

Citeşte şi:

Maria Dinulescu: „Simt că am făcut 10% din ce puteam eu ca actriţă”

Marcel Iureş, despre „În derivă”: „Atâta suferinţă merită comentată”