CRONICI DE ANIM’EST. Une vie de chat (r. Alain Gagnol & Jean Loup Felicioli, Franţa) ignoră complet factorul pacoste din viaţa cu o felină şi face din motanul Dino un erou loial şi mieros ca un căţel. Ziua e un animal docil de familie, care ştie exact când să se strecoare în braţele lui Zoe, o fetiţă care şi-a pierdut tatăl de curând. Noaptea însă, e complicele unui hoţ. Când şi cum se îmbârligă cele două vieţi paralele ale lui, descoperim pe parcurs, într-o animaţie caldă ca o supă de pui pe timp de iarnă, în care estetica de pictură naivă şi culorile pastel alternate cu câte un mov violent construiesc un film numai bun pentru copiii de toate vârstele, şi în acelaşi timp o reclamă pentru rasa pisicească. Nici nu vreau să ştiu câţi copii au ieşit din sală setaţi pe convins părinţii să adopte o mâţă.
A fost odată ca niciodată un scurtmetraj, dar s-a făcut mare şi nominalizat la Oscar şi a încăput pe mâinile şi minţile „sistemului”, care a scos din acelaşi concept un lungmetraj: 9. Regizorul Shane Acker, unul din membrii juriului de anul acesta, mai că-şi cerea scuze înaintea proiecţiei pentru produsul finit pe care urma să-l vedem: într-adevăr, de la filmuleţul creat de Acker pe computerul de acasă până la superproducţia plină de explozii e cale lungă.
Lungmetrajul produs de Tim Burton păstrează aceleaşi personaje – nişte creaturi micuţe undeva între păpuşi cusute din pânză de sac şi umanoizi cyberpunk, dar le foloseşte într-un scenariu cu ingrediente tipice de blockbuster care se ambiţionează să te implice emoţional: bine versus rău, umanitate versus ştiinţă, un oarecare curajos care înfruntă un conducător laş pentru a salva un prieten şi a naibii specie umană care se distruge pe sine. Ce-i drept, universul post-apocaliptic în care prind viaţă toate întorsăturile de condei arată fabulos: animaţia 3D este impecabilă, de la încadraturi, cromatică şi lumini până la texturi şi expresii faciale.
Competiţia a început cu Hottarake no shima (Oblivion Island), un fantasy 3D în regia japonezului Shinsuke Sato. În plină criză a adolescenţei, Haruka s-ar consola cu o oglindă pe care mama ei i-a oferit-o cu puţin timp înainte să moară, dar căutarea ei o duce într-o lume secretă, dulce şi colorată ca un magazin 2 în 1 de jucării şi dulciuri.
Lumea asta e un paradis al reciclării creative: construită în totalitate din obiecte pe care oamenii le dau uitării şi populată de un soi de vulpiţe care se ocupă cu subtilizarea lor. Vedem băncuţe făcute din cărţi deschise, cu mânere din roţi de bicicletă, un gramofon transformat în taburet, ziduri din panouri publicitare, cercei din inele de la doze de bere şi lista poate continua. Numai bun de clătit ochii, cel puţin până când povestea se încâlceşte cu puterea magică a oglinzilor şi valori familiste.
La polul opus din punct de vedere tehnic dar concurând pentru acelaşi premiu, filmul rus Gadkiy utyonok (The Ugly Duckling), în regia lui Garri Bardin, e o animaţie old-school cu păpuşi. Mizând pe expresivitatea puiului de plastelină care plânge şi îşi cântă singurătatea, filmul respectă povestea celebră a lui Hans Christian Andersen, dar o îmbogăţeşte cu un personaj episodic adorabil – viermele fugărit de toate ciocurile din ogradă şi cu aluzii politice – deşi închis într-o curte, păsăretul îşi proslăveşte patria în fiecare dimineaţă, ridicând drapelul şi defilează cu mândrie cu ocazia vizitei conducătorului. Ca şi cum nu era deja evident unde bate Bardin, vedem şi o secvenţă în care două raţe sălbatice îşi compătimesc suratele domesticite, pentru ca mai apoi să plătească scump pentru libertate.
Noroc cu dubiosul iepure de toaletă publică din spoturile care, printre atâtea filme generatoare de awww-uri, ne amintesc că ne paşte ceva creepy (vineri, de la ora 23.00). Că altfel riscam să facem o supradoză de drăgălăşenie.