Berlin: Jocurile lui Porumboiu

3
518

al doilea joc

Miercuri a fost ziua lui Corneliu Porumboiu în secţiunea Forum a Berlinalei, un eveniment suficient de important pentru presă încât să se stea la coadă la CinemaxX. Sala s-a umplut în câteva minute şi a stat în formaţie până la sfârşit, cu excepţia a cam zece jurnalişti care au părăsit-o după jumătate de oră (un procent obişnuit aici). La sfârşit, se strânseseră ciorchine să discute despre Al doilea joc, noua propunere a lui Porumboiu, nu neapărat radicală, cât îndrăzneaţă.

Două voci din off – Corneliu Porumboiu, fiul, şi Adrian Porumboiu, tatăl – comentează un meci de fotbal la care acesta din urmă a fost arbitru. Meciul cu pricina e un derby Steaua-Dinamo, are loc pe 3 decembrie 1988, cu un an înainte de Revoluţie, şi dacă ar fi nins atât de tare cu două ore înainte, nu în timpul lui,  nici n-ar fi avut loc, o tot repetă Porumboiu senior.

Porumboiu Jr. n-a ştiut prea bine ce va face cu înregistrarea asta (meciul e fără sonor, iar vocile sunt înregistrate pe un reportofon), iar tatăl îl şi întreabă: „Ce, vrei să faci un film cu asta?”. „Văd eu”. „Un film despre ce? Despre un arbitru care… Nu. Nu interesează pe nimeni, e trecut, gata”.

E greu de spus cum au citit străinii filmul ăsta, însă pentru români e o lume întreagă acolo, pe un teren atât de plin de zăpadă amestecată cu noroi încât nu se mai văd liniile de marcaj. E, în primul rând, mulţimea aceea neagră şi tăcută care aşteaptă pe o ninsoare grea să se termine meciul – pe ea se mută camera TVR de fiecare dată când pe teren se iau la harţă jucătorii, o directivă de la Partid –, aşa cum a aşteptat 45 de ani să se încheie o dictatură; sunt reclamele la Bucur-Obor, Cofetăria Florentina, CEC, îndemnuri la economisire; e toată generaţia de aur a fotbalului românesc – Hagi, Petrescu, Ilie Dumitrescu, Gabi Balint etc. – care dă dovadă de mai mult fair play şi energie decât orice echipă de azi (s-a râs bine la vederea lui Cămătaru traversând terenul de la un capăt la altul cu un bandaj pe cap şi sânge pe tricou).

S-a mai râs la fel când Porumboiu a fost auto-ironic: „E ca filmele mele meciul ăsta, nu? Lung şi nu se întâmplă nimic”. Al doilea joc are destule momente moarte în care începi să te uiţi la un meci fără sonor din care nu mai înţelegi mare lucru, însă îşi au şi ele înţelesul lor, dacă intri în joc.

Al doilea joc e un meci amuzant şi subtil între tată şi fiu, între un artist şi un tip pragmatic. Când Porumboiu Jr. spune „Mie îmi place zăpada. Are un fel de poezie”, tatăl îl aduce cu picioarele pe pământ: „N-are nici o nimic. E ca un ogor”. Uneori, fiului i se pare că a fost prea blând ca arbitru, că a mai ratat câte un fault, însă tatăl n-ar fi sacrificat „cursivitatea meciului” pentru un moment de agitaţie. Ce e în trecut rămâne acolo, n-are regrete, a făcut bine. Aşa sună şi declaraţia de dragoste a fiului, la final: „Bravo, bătrâne. Ai arbitrat bine”.

Pădurea e ca muntele, vezi?

În aceeaşi secţiune a fost proiectat, tot în premieră mondială, Pădurea e ca muntele, vezi?, de Christiane Schmidt şi Didier Guillain, un documentar observaţional ataşant despre o familie de romi din satul Vîlcele, de lângă Sfântu Gheorghe. Cei doi cineaşti din Germania, respectiv Belgia, i-au întâlnit pe cei din familia Lingurar într-o călătorie prin ţară, în 2004. Le-a plăcut de ei şi s-au întors câţiva ani mai târziu. Camera îi urmăreşte mergând după lemne în pădure, la strâns cartofi, de vorbă în casă, rugându-se la Biserica Adventistă, jucându-se cu copiii lor.

E un comentariu social subtil (cu excepţia unui moment mai strident – o fetiţă care cere de mâncare şi plânge că „ţîganii n-au nimic”) despre nişte oameni aflaţi mereu la limită, într-o zonă în care nu sunt locuri de muncă, dar care găsesc resurse să se bucure. Personajul central, tatăl Aron Lingurar, un om inteligent şi cu iniţiativă, e memorabil.

Probabil singurul film de la Berlinale la care sala s-a golit mai repede ca o sticlă de apă este Le beau danger, în regia lui René Frölke, un omagiu pueril (cuvântul „radical”, din caietul-program, e un mare compliment) adus lui Norman Manea. Hălci întregi din „Plicul negru” şi alte texte ale scriitorului rulează şi câte 6 minute consecutiv pe ecran, intercalate de imagini cu Manea în turneu sau dând interviuri, plus păduri, melci, mâini, zâmbete şi altele. Probabil că întreaga construcţie are un sens pentru Frölke, dar e greu de spus care, în afară de faptul că e filmul unui mare fan pentru un maestru.

***

Florentina Ciuverca este câştigătoarea celei de-a doua ediţii a bursei Alex. Leo Şerban, oferită de TIFF şi Making Waves.

 

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here