Scenaristele lui „Love Building”: „Cum faci ca spectatorul să simtă cu adevărat 34 de personaje în 90 de minute?”

0
190

love b

De azi, 13 septembrie, Love Building, în regia Iuliei Rugină, intră în cinematografele din România, cu speranţa unui box office mai consistent decât majoritatea filmelor româneşti. În primul rând, e o comedie romantică, ceea ce e suficient de rar încât să stârnească măcar puţină curiozitate. În al doilea rând, are trei nume mari pe afiş – Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă – şi vine însoţit de cronici favorabile şi de săli pline la B-EST sau TIFF.

Pornit iniţial ca un experiment al şcolii de actorie înfiinţate de cei trei actori, Love Building a devenit într-un lungmetraj în toată regula, după ce trei scenariste le-au dat celor 31 de cursanţi voci şi replici bune: Iulia Rugină, Oana Răsuceanu şi Ana Agopian. Într-un interviu acordat Filmreporter.ro, cele trei scenariste povestesc cum a prins contur tabăra de reparat relaţii din Love Building şi dacă ele însele şi-ar duce relaţia „la reparat” într-o astfel de tabără.

A cui a fost ideea lui „Love Building” şi cum aţi ajuns voi în proiect?

Iulia: Ideea de lungmetraj independent a venit de la Actoriedefilm.ro (Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol). Eu mai lucrasem cu ei ca producători şi cu studenţii lor ca actori la încă două proiecte de scurt şi mediu metraj. De data asta lucrurile păreau ceva mai complicate, mie mi s-a părut că nu sunt în stare să scriu singură un lungmetraj, plus că mi-ar fi plăcut foarte mult să fim noi trei în formaţie completă. Oana şi Ana au zis, evident, da.

Ana: Mie mi-a zis prima dată de proiect Iulia. Mi s-a părut o idee nebună total. Peste un an urma să avem gata un lungmetraj şi noi încă nu ştiam despre ce va fi acel lungmetraj. Asta în condiţiile în care media noastră de lucru la un scenariu de lungmetraj este, până acum, de 5-6 ani. Dar nu am stat prea mult pe gânduri, pentru că urma să lucrăm din nou noi trei. Mai mult, credeam tare în proiectul şcolii Actoriedefilm.ro. La momentul respectiv nu mi-am dat seama ce amploare va lua proiectul. Dar uite că au trecut un an şi câteva luni, iar Love Building este în cinema-uri :).

Cum aţi gândit cuplurile? I-aţi avut pe cei 31 de cursanţi întâi, şi în funcţie de ei aţi conceput situaţiile, sau invers?

Iulia: Am pornit de la actori, da. Fotografiile lor şi ce ne-a inspirat fiecare. Separat am făcut o listă cu toate problemele de cuplu care ne-au venit în minte. Din experienţa noastră sau a oamenilor din jur. Apoi am combinat cele două liste, i-am „combinat” între ei şi aşa s-au legat lucrurile.

Ana: În afară de cupluri, în film sunt şi alte personaje: cei trei traineri, cea care organizează tabăra, operatoarea care filmează tot ce se întâmplă în tabără. Întâi am venit cu ideile pentru rolurile astea şi pentru cupluri, apoi, cum zice Iulia, uitându-ne la fotografii, ne-am gândit ce rol i se potriveşte cui.

Pentru că am avut 34 de personaje şi „doar” 90 de minute de film, de la început ne-am dat seama că e foarte important să nu ne pierdem nici noi, nici spectatorii, între aceste personaje. Acesta e motivul pentru care am creat un „fir roşu” al taberei, dat de personajele care nu sunt cupluri în film şi mai ales de cei trei traineri (Doru, Papi, Dragoş). Dacă asta ne-a şi ieşit, o pot spune doar spectatorii filmului.

Oana: Cred că procesul de lucru a funcţionat puţin ca un puzzle. Am luat fiecare bucăţică din întreg şi am început să creăm ceva fără să ştim, de fapt, la început, ce formă finală va prinde. La un puzzle ţi se dă de la bun început imaginea pe care urmează să o construieşti. Noi am fabricat această imagine în timp ce lipeam bucăţile între ele. Am avut fotografiile lor, un număr de fete, un număr de băieţi, o singură locaţie, nevoia de a împărţi oarecum egal (atât cât era posibil) apariţia lor pe ecran.

Câte dintre replicile şi situaţiile din film sunt inspirate din ce aţi trăit chiar voi?

Iulia: Foarte multe, spre toate. Dar nu sunt copiate direct din viaţă, nici situaţiile şi nici replicile. Nu prea obişnuim să punem copy-paste din vieţile noastre în scenarii.

Oana: Am pornit de la noi. Cred că, într-un fel, facem asta cu fiecare poveste pe care o scriem. Ăsta e modul în care ne apropiem noi însene de ceea ce ne dorim să ajungă, mai apoi, să îl emoţioneze pe spectator.

Ana: Când am pus problemele de cuplu pe hârtie, am pornit de la întrebarea: „ce probleme am avut noi în relaţiile noastre?”. Am sfârşit cu mai multe probleme decât cupluri, aşa că am mai tăiat din ele. Noi pornim de la ceva real, de la o situaţie şi o emoţie reală, apoi modificăm şi lucram pe această bază.

Aţi recurs şi la comediile voastre romantice preferate?  Care ar fi acestea?

Iulia: Nu ţin minte să ne fi luat vreo referinţă, dar cine ştie, poate că se simt unele lucruri subconştient. Mie îmi plac Roman Holiday, Purple Rose of Cairo, How to Steal a MillionLove Actually cred că ne place tuturor.

Oana: Când scriem e imposibil să nu ajungem să povestim, să dăm exemple, să ne amintim de diverse filme. Cred că filmele cu pricina ajung în discuţie în funcţie de povestea la care lucrăm, de situaţiile pe care le construim şi de tipul de emoţie, în primul rând, pe care îl transmite ceea ce scriem.

Cât despre comediile romantice, în general… Mie una îmi plac mult. De la cele clasice, trecând prin cele luate la pachet sub denumirea „cu Meg Ryan” şi ajungând la Noting Hill sau Love Actually. Şi-mi place să-mi treacă prin minte, chit că scriem sau nu vreo poveste care are şi ceva umor şi ceva dragoste prin ea.

Ana: Nici eu nu cred că ne-am luat o referinţă, probabil că ar fi fost greu, pentru că Love Building e o comedie romantică atipică, doar dacă ne gândim că are 34 de personaje. Cât despre comediile mele romantice preferate, cele care îmi vin acum în minte ar fi: Charade, How to Steal a Million, Annie Hall, You’ve Got Mail şi da, Love Actually.

Iulia Rugina

Cât din scenariu s-a modificat pe parcursul filmărilor? 

Iulia: Unele secvenţe n-au mai fost filmate – câteodată pentru că ne-am dat seama că nu era nevoie de ele, alteori pentru că pur şi simplu n-a fost timp. S-a modificat mult şi în timpul montajului. Tot prin dispariţie 🙂 Cred că se simt acum în film nişte goluri. Nu că mai contează, dar ele nu sunt chiar goluri în scenariul scris.

Aveţi multe personaje şi tot atâtea poveşti şi provocarea cea mai mare pentru voi a fost, probabil, să le individualizaţi….

Iulia: Exact ce ziceam mai sus. A fost o provocare mare să le ţinem în mână şi să facem cumva ca spectatorii să empatizeze cu fiecare dintre ele. Din păcate, e foarte greu să faci asta cu 34 de personaje fără să rişti să sfârşeşti cu un film de 3 ore.

Oana: Da, ăsta a fost unul dintre pariuri. Cum faci ca spectatorul să „simtă” cu adevărat 34 de personaje în 90 de minute? E drept ca primul draft de scenariu a avut în jur de 140 de pagini… Apoi, încet-încet, din „n” motive, s-a ajuns la varianta finală de 85 de minute. Cred că în timpul vizionării şi, mai apoi, când pleci din sala de cinema, la unii dintre ei te vei gândi mai mult, la alţii mai puţin. Ăsta şi din punctul de vedere al poveştilor şi situaţiilor cu care te vei identifica, poate.

Ana: Aşa cum ziceam, asta a fost cea mai mare provocare, încă de când ne-a fost propus proiectul. Şi, tot aşa cum ziceam, am ales să creăm un „fir roşu” pe care să îl urmărim, să scoatem în faţă unele personaje în detrimentul altora. În acelaşi timp, de la început am fost convinse că în niciuna din poveşti nu putem intra real în adâncime, pentru că nu aveam timp fizic.

Cred că aşa am luat şi decizia să dăm acest ton al filmului, să mergem pe acest gen de umor. Am încercat să transformăm un dezavantaj într-un avantaj: faptul că avem multe personaje să dea un stil şi un ritm filmului. Să fie 90 de minute de roller-coaster de personaje, de emoţii şi de situaţii.

De ce aţi ales să-i faceţi atât de vulnerabili pe traineri? Personajul lui Alexandru Papadopol pare de-a dreptul lipsit de experienţă… 

Iulia: Cred că ei trei se completează unul pe altul. Un prieten îmi zicea că toţi trei puşi la un loc fac imaginea unui bărbat complet. Cristian (personajul lui Alexandru Papadopol) nu e neapărat lipsit de experienţă, ci doar foarte timid. Iar de vulnerabilitate – vulnerabili suntem toţi. Poate că într-o tabără de reparat relaţii, vulnerabilitatea e prima care iese la iveală.

Oana: Înainte de a fi traineri în tabără şi de a practica meseriile pe care le practică, sunt trei bărbaţi care vin de-acasă cu pachetul lor de probleme. Mie mi se întâmplă câteodată, când sunt în faţa unei persoane care este extrem de stăpână pe ea, pe ceea ce spune, pe ceea ce face, să îmi las mintea să fugă departe şi să mă gândesc „altfel” la cel din faţa mea: „Oare chiar are o zi atât de bună? Oare îl doare capul acum şi ascunde asta? Oare are pe cineva drag în spital, chiar acum, şi trebuie să ajungă acolo de îndată ce termina discuţia cu mine? Oare trebuie să cumpere pâine în drum spre casă?”. Am chestionat existenţa a cel puţin doi doctori cu care am interacţionat în trecut. Ambii aparent extrem de puţin vulnerabili.

Ana: Cum spuneam, în momentul în care am început să dezvoltăm scenariul, ne-am dat seama că trebuie să scoatem în faţă anumite poveşti. Am decis ca aceste poveşti să fie cele ale trainerilor (Doru, Papi, Dragoş) şi atunci au ieşit în fata vulnerabilităţile lor. Sincer, cred că dacă punem lupa pe oricare dintre noi, descoperim vulnerabilităţi destul de mari.

Aţi scris deja câteva scenarii împreună. Pare dificil să scrii la şase mâini, văzut din afară… Cât de mult timp petreceţi negociind pe scenariu?

Iulia: Foarte mult timp. Cred că majoritatea timpului vorbim. Ore şi zile întregi. Îţi dai seama asta cum pare din afară! Ni s-a întâmplat să ne întrebe un vecin care ne vedea pe terasă în timp ce lucrăm la un scenariu „Despre ce tot vorbiţi atâta?”.

Ana: O să o completez pe Iulia. Vecinul a continuat: „Nici dacă aţi fi ieşit din puşcărie, tot nu cred că aţi fi avut atâtea să vă spuneţi”. Iar noi am răspuns: „Noi nu vorbim, noi scriem”. Cred că ne-a crezut nebune. Cert este ca atunci când scrii la un scenariu ai foarte multe să îţi spui. Probabil că procesul ăsta se întâmplă oricum când scrii singur, adică nu vorbeşti neapărat singur, ci ajungi să scrii mai multe draft-uri de scenariu.

Cred că datorită faptului că noi suntem trei şi discutăm atât de mult pe fiecare situaţie, personaj, replică, scrierea propriu-zisă durează mai mult, dar, de fapt, scriem mai multe draft-uri într-unul. Şi ceea ce ajută este faptul că ne cunoaştem foarte bine, scriem de aproape 10 ani împreună, suntem bune prietene şi ne emoţionează aceleaşi lucruri.

Oana: Atât de mult timp petrecem cu un scenariu, încât câteodată ajungem să ne raportăm la personajele şi situaţiile din el ca fiind… reale. Atunci să vezi cum reacţionează oamenii „din afara” grupului strâns de trei! Se întreabă cine o fi Alex Mazilu, dar Andrei Paraschiv? Şi noi zâmbim şi zicem – personajele noastre din Breaking News, de exemplu. Un proiect (un scenariu) la care lucrăm cam de 6 sau 7 ani deja…

În momentul în care ajungi să petreci atât de mult timp cu „cineva”, fie el şi un personaj fictiv, când îl întorci pe toate părţile şi cunoşti răspunsurile pentru orice întrebare care i-ar fi adresată, atunci cred că e cam greu să nu îl porţi cu tine, zi de zi.

Love Building 3_Adi Marineci

Ce credeţi că v-a ieşit cel mai bine la „Love Building”? Care e scena, replică, situaţia favorită a fiecăreia dintre voi?

Iulia: Mie îmi place cel mai mult secvenţa de dinainte de petrecere, cu cei trei traineri pe ponton şi care începe cu replica „Suntem nişte idioţi”.

Oana: Sunt mai multe replici şi situaţii la care încă zâmbesc sau chiar râd, în timpul unei vizionări. Însă replica mea preferată e cea care închide filmul. Ultima. La pachet cu ultima secvenţă.

Ana: Sunt mai multe. Dacă ar fi să aleg una, probabil este cea în care Papi are momentul lui maxim de „vulnerabilitate”. Nu o să spun mai multe, ca să nu stric secvenţa pentru cei ce nu au văzut încă filmul.

Voi aţi merge într-o astfel de tabără de „reparat” relaţii?

Iulia: Eu n-aş merge pentru că nu cred că se mai pot repara odată stricate. Şi cu asta, am demontat tot filmul 🙂

Oana: Nu, nu aş merge. Cred că modul meu de fi mă pune oricum într-un soi de „tabăra” continuă, cu întrebări/ răspunsuri, permanent.

Ana: Ştii cum cred că e cu mersul în „tabăra de reparat relaţii”? E ca şi cum te duci cu scenariul la un workshop de scenaristică şi te întâlneşti cu script-doctori. Ei îţi spun care sunt problemele scenariului, tu le înţelegi, apoi ajungi acasă şi trebuie să le rezolvi singur. Iar asta e partea cea mai complicată. De obicei, în relaţii (nu în scenarii 🙂 ) cred că îmi dau seama care ar fi problemele, mai greu e cu rezolvarea lor. Dar dacă nu le-aş şti sau nu aş fi sigură de ele, atunci da, aş merge în „tabăra de reparat relaţii”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here