Autor: Florin Bică
Comedia scrisă şi regizată de Eric Toledano şi Olivier Nakache a stârnit interesul publicului european, a doborât rapid unele recorduri de box office ale cinematografiei franceze şi – cum era de aşteptat – a stârnit interesul producătorilor americani, The Wenstein Company achiziţionând între timp drepturile de ecranizare.
Cronicile pro şi contra – unii considerând filmul un „fenomen”, iar alţii clasându-l în categoria filmelor de duzină – erau previzibile în cazul unui film care a trezit interesul unui număr aşa de mare de spectatori (cu 19 milioane de spectatori, este al treilea cel mai vizionat film din istoria cinematografiei franceze).
Invincibilii/ Intouchables prezintă povestea unei prietenii care depăşeşte barierele sociale. Povestea nu este nicidecum nouă, clişeele sunt uşor de recunoscut. Am văzut-o nu demult şi în The King’s Speech, filmul lui Tom Hooper despre prietenia mai puţin convenţională a regelui George al VI-lea (Colin Firth) cu logopedul Lionel Logue (Geoffrey Rush). Şi totuşi, deşi alcătuit din piese recognoscibile, Invincibilii reuşeşte ca produs final să fie un film pe care nu l-am mai văzut.
Driss (Omar Sy, premiul César pentru interpretare) este un tânăr cu origini senegaleze, un imigrant care trăieşte din ajutorul social, recent eliberat din închisoare şi fără vreun ţel anume. Philippe (François Cluzet) este aristocratul fin, subţire, cult, manierat, dar imobilizat într-un scaun în urma unui accident de parapantă. Probabil că mare parte din succesul comediei se bazează pe chimia dintre zâmbetul alb, care umple ecranul, al lui Sy, şi surâsul subţire al lui Cluzet (obligat, prin natura rolului, să-şi joace personajul doar prin mimica feţei).
Filmul lui Toledano şi Nakache abordează teme sensibile pentru societatea franceză, dar fără accente melodramatice. Diferenţele sociale, toleranţa rasială şi acceptarea persoanelor cu handicap sunt tratate cu umor. La fel ca în La Vita e bella, unde lecţia despre drama Holocaustului era predată printr-o pedagogie a hazului de necaz, în Invincibilii se recurge la aceeaşi metodă. Barierele dintre clase, eşecul multiculturalismului, ruptura dintre comunitatea de imigranţi şi societatea franceză sunt realităţile care nu apar pe ecran, dar care explică (poate!) interesul spectatorilor francezi pentru comedia lui Toledano şi Nakache.
Deşi accentul cade pe relaţia inedită şi hazlie a celor două personaje principale, filmul alunecă parţial din comedie, sugerând o altă realitate sau … realitatea. Se întrezăresc dificultăţile vieţii de suburbie, unele scene fiind rupte parcă dintr-un alt film: nimic amuzant, nimic de râs. Un frate vitreg implicat în afaceri dubioase, o mamă cu umeriţii îndoiţi sub greutatea vieţii, resemnat angrenată în cotidianul cenuşiu – sunt detaliile care lasă să se întrevadă o altă lume. Dincolo de prietenia de basm dintre un afro-imigrant şi un aristocrat cult este lumea reală.
Umorul filmului se naşte, evident, din ciocnirea celor două lumi reprezentate de Driss şi Philippe. Lipsit de subtilităţile „specifice” celor cu sânge albastru, Driss este de o sinceritate grosolană, ignorând complet uzanţele sociale, ierarhice. Nu se sfieşte să-i spună şefului său că pictura pentru care acesta este dispus să plătească peste 50.000 de euro pare doar o planşă pe care i-a curs unuia sânge din nas. Memorabilă este şi scena de la operetă, când Driss nu-şi poate stăpâni râsul în faţa unui spectacol pe care nu-l înţelege.
Invincibilii Driss şi Philippe îşi sunt profesori unul altuia fără să-şi fi propus. Driss învaţă că trebuie să îşi asume responsabilităţi, iar Philippe descoperă că, în ciuda handicapului său, există încă motive să zâmbească, ba chiar să râdă în hohote.
Ar merita amintit că filmul este inspirat dintr-o poveste reală. Ideea le-a venit celor doi scenarişti încă din 2001, când au văzut un documentar despre afaceristul Philippe Pozzo di Borgo care şi-a regăsit pofta de viaţă şi care a învăţat cum să aibă o viaţă activă, în ciuda paraliziei sale, cu ajutorul unui îngrijitor de culoare. Afaceristul şi-a rememorat experienţa de viaţă în cartea Le Second Souffle.
Una peste alta, Invincibilii merită văzut pentru că, la fel ca orice comedie „neamericană” are un je ne sais quoi al ei, reuşeşte să te facă să râzi de-adevăratelea, iar la final te trezeşti fredonând melodia „September” a celor de la Earth, Wind & Fire, inclusă în coloană sonoră a filmului.
***
Intouchables/ Invincibilii rulează în cinematografele din România din 20 aprilie, distribuit de MediaPro Distribution.
