După ce şi-a făcut veacul în comedii de duzină şi roluri ocazionale în seriale americane, Dax Shepard (Parenthood) şi-a pus în gând să facă film. Şi-a adunat de prin casă maşinile de colecţie (printre care un minunat Lincoln Continental de colecţie), logodnica (Kristen Bell), două buzunare de mărunţiş, nişte prieteni (Bradley Cooper, Tom Arnold) şi din asta i-a ieşit Hit and Run/Loveşte şi fugi, un one man show pe care l-a scris, regizat, editat şi jucat.
Charles Bronson (ca răufăcătorul britanic, nu ca actorul) trăieşte la adăpostul Programului de Protecţie a Martorilor, împreună cu prietena lui mult mai frumoasă şi mai deşteaptă. Şi pentru că ea trebuie să îşi urmeze visurile, el trebuie să o urmeze pe ea la Los Angeles, idee neinspirată şi aducătoare de pagubă. Căci trecutul (întruchipat de un gangster ruso-californian, cu alură de surfer dude şi freză rasta) te găseşte când ţi-e lumea mai dragă şi te ia la rost.
Fiindcă nu e de ajuns să faci film din asta, adaugi câţiva poliţişti incapabili, un ţărănoi care îşi doreşte un motor nou, un fost iubit, nişte nuditate frontală pe care nimeni nu vrea să o vadă, şi amesteci bine.
E cazul să stabilim că Dax Shepard nu e Jon Favreau, şi nici Hit and Run nu e Swingers (a se citi: comedie-cult cu buget zero, citabilă şi cu fani devotaţi). Ambiţiile (deci şi reuşitele) sale sunt mai modeste. Când e sentimental, aduce a ceva ce-ar scrie Zach Braff (Garden State), când schimbă ritmul, încearcă o imitaţie de Tarantino, cu minus de violenţă şi plus de redundanţă (cu urmăriri de maşini ce seamănă mai mult cu nişte drive test-uri extreme, dar care măcar par autentice). Amuzamentul vine în reprize scurte, din discuţiile mărunte „de pe margine” şi mai puţin din comedia de situaţie.
Execuţia e de-o stângăcie călduţă şi inofensivă – personajele sunt aduse împreună de parcă ar sta toate într-o sală de aşteptare, gata să intre în ring; cel puţin patru dintre ele spun că au făcut ceva pentru că „le era ruşine”, un alt fel de a spune „de-aia”; iar opţiunile regizorale par aleatorii (pe lângă nuditatea cu pricina, fiecare scenă în care apare Tom Arnold e greu de digerat).
Dacă dialogul tarantinesc creştea tensiunea şi potenţa efectul aşteptării unui eveniment inevitabil (vezi conversaţia Miresei cu Bill, sau monoloagele lui Hans Landa), în Hit and Run dezumflă puţinele momente de conflict, stând în calea unei rezolvări elegante.
Dar ştiţi ceva? Măcar n-a costat mai nimic şi n-a provocat falimentul nimănui. E mai puţin un produs de sistem hollywoodian, cinic asamblat din piese de schimb, şi mai mult un film de amatori. Să fim îngăduitori, chiar dacă vara a trecut.
***
Filmul rulează în cinematografele din România din 21 septembrie, distribuit de Ro Image 2000.
