CRONICĂ: „127 Hours“, James Franco pus la zid

1
405

Tocmai când James Franco începea să mă enerveze (Oscarurile! Your Highness! Eat Pray Love!), am apucat şi eu să văd rolul pentru care a fost nominalizat la premiile Academiei. Şi iată că am prins din nou drag de el. Franco are un film întreg pe umerii lui.

Înzestrează rolul Aron Ralston, alpinistul singuratic care a rămas cu mâna blocată sub o piatră şi a trebuit să şi-o amputeze (scriind asta, deja am din nou acelaşi gol în stomac ca în timpul vizionării) pentru a scăpa cu viaţă, cu mult curaj, ambiţie, imaginaţie şi soluţii creative, dar mai ales cu o dorinţă extremă de supravieţuire, pentru a merge pe drumul cel bun, de la care-şi dă seama că a deviat prea mult.

Aron, un aventurier singuratic şi egoist cu persoanele din viaţa lui, pleacă într-o excursie de rutină într-un complex de canioane, fără a lăsa cuiva un bilet cu locul unde poate fi găsit.

I chose all this. This rock… this rock has been waiting for me my entire life. It’s entire life, ever since it was a bit of meteorite a million, billion years ago. In space. It’s been waiting, to come here.

Asta îşi dă seama Aron aproape de sfârşitul filmului şi lupta care urmează, cu el însuşi e dureros de privit. Dar măcar să fie atât de dureros pentru noi, interminabil, momentul amputării, pentru a înţelege măcar un fragment din ce a simţit el atunci.

Aron Ralston cel real
Aron Ralston cel real

127 Hours e genul de film la care ştii deja sfârşitul – aşa se întâmplă de obicei cu poveştile reale. Dar Danny Boyle a întors regula asta cu 180 de grade şi s-a folosit de cunoştinţele noastre pentru a crea o stare de tensiune teribilă. De la periplul lui Aron prin canion, unde aştepţi la fiecare cotitură să aibă loc căzătura, să înceapă cele 127 de ore propriu-zise. Aştepţi cu respiraţia tăiată. Iar Boyle îi filmează mâna dreaptă a lui Aron mângâind stâncile portocalii, mâna care mai încolo va fi prinsă sub piatră. Se strecoară sprinten, face poze, se bucură de singurătatea şi de liniştea lui, de care mai încolo va avea parte din plin.

Odată ce căderea are loc, urmează o nouă aşteptare, mai îngrozitoare, cea a momentului amputării, amplificată de ratări (briceagul e unul ieftin, chinezesc, bont) şi de căderi, în care Aron urlă după ajutor, dar şi de momente în carea încearcă să se încurajeze. Inventează emisiuni radio în care interpretează mai multe roluri şi se autoironizează pentru prostia lui, are o tentativă de masturbare după imaginea uneia dintre fetele cu care se întâlnise mai devreme (Kate Mara, sora lui Rooney, adică Lisbeth Salander în filmul lui Fincher The Girl Who Played with Fire), se gândeşte la o fostă iubită (Clemence Poesy), pe care a dezamăgit-o şi la toate ocaziile în care putea să-i spună cuiva unde se duce.

Danny Boyle şi James Franco
Danny Boyle şi James Franco

Filmul nu e deloc unul uşor de digerat, dar, în ciuda sentimentului claustrofobic şi a procentului mare de scene în care îl avem doar pe Franco şi o stâncă, nu poate fi numit plictisitor. Boyle dă multiple faţete spaţiului îngust, îi oferă lui Ralston 15 minute de soare orbitor în fiecare dimineaţă, în care acesta îşi scaldă piciorul. 127 Hours te bombardează constant cu emoţii şi cu imagini de care ai vrea să scapi, dar n-ar trebui. E important să urmăreşti tot, oricât de greu ar fi, mai ales că secvenţele sunt punctate minunat de muzică. Iar apoi te vor urmări imaginile, aşa cum mi s-a întâmplat mie, în tramvai, după proiecţie, mai ales pentru că, lângă geamul la care stăteam eu, era legată o funie asemănătoare cu cele de alpinist, care-mi evoca momente şi senzaţii în stomac.

Nu sunt o naivă. Îmi închipui că deja o mulţime de oameni au văzut filmul pe căi mai puţin legale şi vă zic sincer că e păcat. Un asemenea carusel de imagini puternice n-a fost menit să fie văzut pe un monitor meschin de 17 sau chiar 19 inci. Merită, zic eu, să-l vedeţi la cinema. Chiar dacă l-aţi mai văzut o dată.

Intră vineri, 22 aprilie, în cinematografe. Dacă sunteţi leneşi, vă zic şi unde şi când!

Cinema City Sun Plaza: 12.20, 14.20, 16.20, 18.20, 20.20, 22.30
Movieplex Cinema Plaza România: 13.30, 15.30, 19.45

Mai citiţi aici încă o părere: „127 Hours – despre moarte, cu umor”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here