„Iron Man 3” – energic şi inventiv

În 1987, Shane Black avea tot Hollywood-ul la picioarele lui. La 26 de ani, scrisese deja primul lungmetraj, care avea să devină Lethal Weapon. Câteva eşecuri şi scenarii bine plătite/scrise mai târziu, revenea (odată cu Robert Downey Jr.) cu Kiss Kiss Bang Bang, unul dintre cele mai pe nedrept ignorate filme ale anilor 2000.

Acum vine vremea să i se redea ce i se cuvine, când îl preia pe Tony Stark/Iron Man de la colegul său de generaţie, Joss Whedon, şi livrează un nou episod al seriei personajului-vedetă al studioului de film Marvel – Iron Man 3/Omul de oţel 3.

După evenimentele din The Avengers, Tony Stark (Robert Downey Jr.) nu mai e acelaşi om. Atacurile de anxietate nu-i dau pace – nu doarme noaptea, se teme pentru siguranţa iubitei Pepper Potts (Gwyneth Paltrow) şi îşi petrece nopţile în atelier lucrând la armurile sale – o largă varietate de jucării noi şi lucioase, care se asamblează singure. Nici măcar aroganţa nu-i mai e la fel de ascuţită ca odinioară, iar duşmanii stau la pândă: de această dată Mandarin (Ben Kingsley), un misterios terorist oriental cu alura şi hobby-urile lui Osama bin Laden, care „vorbeşte ca un pastor baptist”, şi Aldrich Killian (Guy Pearce), un întreprinzător promotor al unei tehnologii revoluţionare, dar periculoase.

O deliberată distilare a naturii personajului şi a atributelor care fac din el „om de fier” (armura? personalitatea? pasiunea pentru tot ce e mecanic şi ticăie?), Iron Man 3 debordează de energie şi de inventivitate. Trecând peste praful în ochi aruncat în loc de explicaţii ştiinţifice (cui îi pasă, în cele din urmă?) şi peste întrebări de genul „de ce nu-şi sună Tony prietenii?”şi „cum de nu li se topesc ălora hainele?”, scenariul e plin de replici cu panaş şi de referinţe pop-culture, unele obscure – Tony descrie un tatuaj ce îi reprezintă chipul cu sintagma „Spanish Scott Baio”, şi îşi întreabă un oponent care se întâmplă să fie chel „You like that, Westworld?”.

În bună tradiţie post-modernă (de la care se revendică atât Whedon cât şi Black), multe dintre elemente sunt asumate – fie că e vorba despre sursele de inspiraţie – un ins care se vindecă singur iese din flăcări ca-n Terminator 2, sau despre ridicolul unor situaţii – „scuipi foc?”.

Dezvăluirea legată de unul dintre personaje, care are curajul să dea de pământ cu o întreagă tradiţie perpetuată pe parcursul a zeci de ani de comics, exemplifică cel mai bine strategia Marvel Studios, şi motivul pentru care le-au luat faţa celor de la DC Comics – curajul de a-şi asuma riscuri (până la un moment dat), de a investi în oameni şi în decizii creative care nu par evidente. Jucându-se de-a „manipularea iconografiei” (în cuvintele unuia dintre personaje) filmul atinge în treacăt teme actuale ca psihoza unei ameninţări externe, şi perdeaua de fum a propagandei televizate.

Să nu aveţi însă impresia că Iron Man 3 înlocuieşte spectacolul cu contemplaţia existenţială, căci în încercarea departamentului de efecte speciale de a se întrece pe sine se vede presiunea pusă de succesul Răzbunătorilor. Le iese bine, şi toate cele 200 de milioane de dolari ale bugetului se văd pe ecran, chiar dacă 3D-ul nu face decât să scumpească biletul.

Iron Man 3 e produsul unei maşinării bine unse să facă bani, care scoate două filme pe an. Măcar de-ar fi mereu tot Hollywood-ul la fel de proaspăt şi de plin de surprize!

P.S: Pentru secvenţa post-credits merită să aşteptaţi şapte minute. După cum stau lucrurile, va merita să aşteptăm şi 2 ani The Avengers 2.

Filmul intră în cinematografele din România din 25 aprilie.