„The Butler” – melodramă cu pretenţii de Oscar

0
115

The Butler (2013) Forest Whitaker (Screengrab)

Nu mai devreme de săptămâna trecută, am văzut la TV cum Oprah Winfrey a primit de la Barack Obama Medalia Libertăţii (distincţie concepută de administraţia Kennedy). În discursul său, preşedintele a menţionat printre meritele sale acela de a fi prima femeie afro-americană  miliardară.

Dacă vi se pare o mulţumire voalată pentru ajutorul dat în campania electorală de unul dintre cei mai importanţi formatori de opinie din State, să vedeţi cum e The Butler/Majordomul, melodramă ce pleacă de la povestea reală a unui majordom de culoare care a servit la Casa Albă timp de treizeci de ani, ce se încheie cu alegerile din 2008.

Cecil Gaines (Forrest Whitaker) ajunge să le aducă ceaiul celor mai puternici oameni din lume după ce un şir de întâmplări îl aduce de pe plantaţia unde crescuse în anii ’20, la un hotel cu pretenţii şi în vizorul unui angajat la Casei Albe. Eisenhower (Robin Williams), Kennedy (James Marsden), Lyndon Johnson (Liev Schreiber), Nixon (John Cusack) şi Reagan (Alan Rickman) se succed la putere, doar Cecil şi colegii lui rămân la posturi, anonimi şi invizibili, în decade tulburi marcate de evenimente care au afectat profund societatea americană.

Războiul din Vietnam şi mişcările de emancipare rasială – Freedom Writers, Black Panthers – sunt bifate şi ele prin intermediul celor doi fii ai lui Cecil şi al Gloriei (Oprah Winfrey, care întreabă mereu „când mă duci la Casa Albă”!) plasaţi, convenabil, acolo unde se scrie istoria. Mai ceva ca-n Forrest Gump.

Titlul complet al filmului, Lee Daniels’ The Butler, (cu care s-a ales după ce Warner Bros. a depus o petiţie pretinzând să fie schimbat titlul original, sub motiv că avea în portofoliu un film mut cu titlul The Butler din 1916!) capătă valenţe nebănuite odată ce constaţi cât de anonimă e regia omului din titlu.

Lee-Daniels-The-Butler-Terence-Howard-Oprah-Winfrey

Filmul începe cu un cadru cu un lan de bumbac şi cu un citat din Martin Luther King despre lumină şi întuneric şi o ţine tot aşa, didactic până în pânzele albe („tu lupţi împotriva ţării tale, eu pentru ţara mea”). Marginal mai bine produs (machiajul dă multe rateuri), dar la fel de funcţional, scris ca un film de televiziune, reuşeşte performanţa de a nu spune nimic nou despre oameni controversaţi şi deciziile lor care au salvat lumea.

Whitaker nu are mare lucru de jucat în afară de stoicismul personajului său şi conflictul cu fiul cel mare, Louis (David Oyelowo), care se alătură protestelor anti-establishment şi gravitează în jurul unor oameni ca Luther King. Chiar dacă alcoolismul Gloriei, în repetate rânduri menţionat, rămâne mai mult la nivel de sugestie, Winfrey are rolul mai ofertant, în măsura în care apariţia sa pe ecran într-o partitură de compoziţie e ceva insolit. Restul personajelor trec prea repede prin cadru să înregistreze vreo impresie.

Scenariul lui Danny Strong cochetează cu lipsa de plauzibilitate în felul în care potriveşte destinul familiei Gaines cu cel al Americii de culoare (doar Rosa Parks lipseşte din peisaj) şi în repetate forţări ale logicii de dragul efectului emoţional: spre exemplu, e greu de crezut că un membru activ al Panterelor Negre poate intra nestingherit în bucătăria Casei Albe să stea de vorbă cu tatăl său.

Hagiografie zaharisită care urlă din toţi rărunchii: „Oscar!”, The Butler e încă un episod de istorie cosmetizată şi lipsită de personalitate din cele care au apărut peste noapte după succesul lui The King’s Speech.

Filmul a rulat în avanpremieră în închiderea Festivalului de Psihanaliză şi Film şi intră în cinematografele din România din 29 noiembrie. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here