Mickey Rourke: „Am nevoie de ceva care să mă facă să merit aerul pe care-l respir”

Trecerea lui Mickey Rourke prin Bucureşti urma să fie cât se poate de silenţioasă. Producătorii horror-ului Dead in Tombstone nu voiau să se scrie (încă) despre film, Rourke nu e chiar prieten cu jurnaliştii, iar rolul – nicidecum important. Însă prin Castel Film dorm la soare vreo câteva zeci de câini ai nimănui şi cel mai oropsit dintre ei, slab şi fricos, a apucat doar ambalajul din mâncarea împărţită de Rourke. Aşa a început totul, ar spune intriga. „Filmam aici şi mă uitam la câini când m-a lovit ideea asta. Am atâta timp liber şi n-am nimic de făcut cu el”, le-a spus Rourke jurnaliştilor azi, la studiourile de la Ciolpani, despre planul de-a se tot întoarce de-acum în România, de dragul câinilor.

Actorul va construi un adăpost la Bucureşti, unul care să includă şi o clinică dar şi un mic sanctuar pentru câinii răposaţi (unde stăpânii să le pună pozele şi să-şi amintească de ei) – The Wild Dogs of Romania Sanctuary. Stabilimentul va avea mărimea unui teren de fotbal şi va fi dezvoltat în doi ani împreună cu Ilie Năstase – „un vechi prieten”, după cum l-a numit actorul.

„O să pun întâi la bătaie banii mei. Avem nevoie de 1,5 milioane de dolari, ca să punem bazele, apoi vom căuta nişte oameni bogaţi care iubesc câinii, ca să strângem bani. Va fi suficient de mare încât să încapă câteva mii de câini. O să cumpărăm pământul şi mult după ce nici eu, nici voi n-o să mai fim aici, el va rămâne”, a explicat Rourke, deja în posesia unei oferte din partea unui investitor spaniol în România, David Martinez. Medicii veterinari Mircea Zeţa şi Simion Corneliu, de la Clinica Tazy-Vet, au tras şi ei lozul cel mare, după ce Rourke i-a găsit în cartea de telefoane. Ei se vor ocupa de partea de spital în viitorul adăpost.

Câinele care a apucat doar ambalajul a primit apoi, ca-n filmele cu happy end, porţie separată, un nume – Foxy, şi un bilet dus către America. Pentru că refuza să fie mângâiat sau ţinut în braţe, Foxy a primit şi un tranchilizant ca să stea la poză, însă a reuşit să fugă şi n-a mai fost găsit la timp. Aşa că alţi doi câini au servit conferinţa de presă: Colonelul, împuşcat în picior de câţiva ani, căruia abia i se scoseseră alicele, şi un altul mai blând de prin curtea Castel Film. „O s-o iau la New York, dar e sălbatică şi trebuie să stau cu ea în fiecare zi până când se obişnuieşte şi e pregătită. Eu am deja destui câini acasă şi dacă mai aduc unul iubita mea o să mă părăsească, aşa că trebuie să găsesc persoana potrivită căruia să i-o dau pe Foxy”, a glumit Rourke.

Şi în Los Angeles oamenii îşi părăsesc câinii, însă nu din raţiuni financiare sau de spaţiu, ci de modă. „Foarte mulţi îşi iau câini doar pentru că unele celebrităţi au acea specie de câine, apoi îi părăsesc”. Dacă Paris Hilton şi-a luat chihuahua, foarte mulţi au făcut întocmai, apoi i-au lăsat pe stradă pentru că s-au plictisit, a povestit actorul, el însuşi stăpân de chihuahua. „Când o să dăm câinii spre adopţie, o să ne asigurăm că stăpânii nu-i vor părăsi”.

„Dacă deschid gura, o să rămân fără lucru 30 de ani de-acum înainte, înţelegi?”

După alegeri neinspirate, eşecuri, droguri, scandaluri şi după ce meciurile de box i-au distrus faţa iar anabolizantele corpul, la mijlocul anilor 90, Rourke s-a izolat de restul lumii şi s-a înconjurat de câini. Poate de aceea preferă să vorbească mai degrabă despre ei decât despre orice altceva. Iar fraza pe care o repetă în interviuri – „nu există câini răi. Există câini abuzaţi, speriaţi, flămânzi, dar nu răi. Oamenii sunt răi, câinii nu” – vorbeşte în oarecare măsură despre relaţia cu cei din jur a unui om părăsit de tatăl său în copilărie şi obişnuit să se apere cu agresivitate.

„Când treceam prin perioade mai întunecate din viaţa mea, câinii m-au ajutat foarte mult. O dată am vrut să mă sinucid, nu ieşisem de câteva luni din casă. M-am dus în debara, am luat pistolul şi mi l-am băgat în gură şi unul dintre câinii mei cei mici a venit lângă mine şi a început să se uite fix în ochii mei. Şi privirea lui spunea: Dacă tu mori, cine o să mai aibă grijă de noi? Asta m-a convins să las pistolul”, a povestit actorul.

La 59 de ani, Rourke pare un rocker la final de carieră, îmbrăcat în costum de piele, cu o căciulă neagră trasă pe cap şi ochelari de soare. Singura dată când şi-i dă jos e ca să răspundă la o întrebare legată de probabil cea mai mare neîmplinire a vieţii sale – actoria. Rumble Fish, 9½ Weeks, Barfly, Angel Heart, filmele care l-au făcut celebru în anii 80, sunt probabil, la rândul lor, un subiect sensibil. „Sunt într-o perioadă a vieţii mele în care simt nevoia să fac ceva cu timpul meu. Sunt foarte norocos că, după toate necazurile pe care le-am creat, m-au primit înapoi în lumea filmului, de aceea o să-mi ţin gura închisă în ce-i priveşte. Însă am nevoie de ceva care să mă facă să merit aerul pe care-l respir. Pentru că actoria nu face asta”.

Rolul excelent din The Wrestler/ Luptătorul, în regia lui Darren Aronofsky, ar fi fost această a doua şansă, însă după nominalizarea la Oscar n-a mai urmat nimic extraordinar. Iar Dead in Tombstone (un horror western despre un bărbat care se întoarce din mormânt să se răzbune pe fratele său), în care Rourke joacă rolul Diavolului, alături de Danny Trejo (Machete), şi care va ajunge probabil direct pe DVD, e dovada. „Dacă deschid gura, o să rămân fără lucru 30 de ani de-acum înainte, înţelegi? Aşa că mai bine nu vorbesc despre actorie”, e categoric Rourke.

Sportul, despre care s-a spus că i-a distrus faţa şi moralul, l-a făcut să se simtă mai împlinit. „Când m-am lăsat de actorie pentru 6 ani şi m-am apucat de sport, eram foarte fericit. Aveam câte ceva de făcut în fiecare zi, eram foarte mulţumit. Aveam ceva pentru care să lupt, să fiu mai bun”.  „Cu actoria nu merge, pentru că totul e politică şi totul e gri. În sport, te antrenezi la greu, îţi rupi spatele ca să fii cel mai bun, joci şi poate câştigi. Acolo competiţia e binevenită. În actorie nu se vrea competiţie. Poţi să fii un actor mediocru, dar să devii un star. Asta pentru mine e, ştii, ceva de genul… fuck you!”