Apocalipsa după Lars von Trier – „Melancholia”

5
522
Lars von Trier – „Melancholia”
Lars von Trier – „Melancholia”

Lars von Trier – „Melancholia”

Păi dacă e sfârşitul Dogma ’95, atunci să fie şi sfârşitul lumii! Cam asta s-ar putea spune că a avut în cap danezul când a făcut cel mai recent film al său. Cel puţin undeva într-un colţişor, pentru că e clar că a avut în cap mult mai multe. Da, în filmografia lui von Trier lumea se reduce la universul lui interior sumbru, plin de durere, femei suferinde şi fire de despicat în şaişpe, dar uneori grandomania lui de auteur produce chestii sublime.

Melancholia e mult mai decent şi mai light decât tot ce a făcut von Trier până acum (fără pic de porno sau violenţă şi nimeni nu îşi pierde nimic), dar la fel de tulburător. Ingredientele sunt două, mari şi late: actorie intensă şi imagine estetizată la perfecţie. Scenariul e pe planul doi, povestea poate fi rezumată în câteva cuvinte (care nici măcar nu sunt verbe): relaţia dintre două surori şi apocalipsa. Dar ce surori! Vorbim de o Kirsten Dunst depresivă, care are un one-night stand în noaptea nunţii iar mai târziu îţi spune împăcată, pe un ton sumbru, că Earth is evil, no one will miss it şi de o Charlotte Gaisbourg fragilă şi mămoasă, pentru care nunta surorii sau sfârşitul lumii sunt acelaşi gen de ocazii speciale la care totul trebuie să iasă perfect.

Imaginea semnată de Manuel Alberto Claro e impecabilă, trecând subtil de la agitaţia veselă dar tensionată a unei recepţii burgheze, filmată din mână (cine a văzut Festen, primul film din Dogma ’95, sigur o să aibă un déja-vu în prima parte a filmului), la cadre impunătoare, statice – ce pretexte mai bune decât o rochie de mireasă de proporţii, un castel luxos şi o noapte luminată de doi aştri, luna plus o planetă dubioasă albastru-neon?

Melancholia e genul ăla de film lent şi lung la care totuşi nu ştii când a trecut timpul. Deşi are un iz contemporan, filmul e lipsit de repere temporale sau geografice – mărunţişuri irelevante pentru un von Trier care vrea să vorbească despre lucruri mari, valabile în orice epocă. E un film necesar? Mai degrabă nu, dar e unul pe care nu ai cum să îl uiţi prea repede. Sigur, poţi să alegi să cauţi sensuri şi metafore până în pânzele albe (şi ai unde!) sau să îl judeci prin prisma filmelor mai vechi ale autorului, dar înainte de toate pur şi simplu fă-ţi o favoare şi trăieşte experienţa asta.

Cinematografele în care lungmetrajul va rula în prima săptămână (30 septembrie – 6 octombrie) sunt Hollywood Multiplex, Studio, Cinema City, Grand Cinema Digital, Light Cinema şi Hollywood Movieplex, din Bucureşti, şi Cinema City din Cluj. În săptămânile următoare, Melancholia va ajunge în toată ţara.

 Lars von Trier: „Visez să fac un film foarte ieftin care să dureze 80 de ore”

Interviu cu Lars von Trier: „Poate ieşi ceva bun din chestia asta cu non grata”

5 COMENTARII

    • :)) mă refer la părţi ale corpului. Merci! Mi s-a părut mai util să îl recomand şi atât decât să mă bag în interpretări, că nu mă mai opream

  1. wow. nu-mi vine să cred. în loc să mă uimească, Melancholia m-a plictisit, aproape m-a adormit. înțeleg, este cel mai cumințel film al cineastului, cel mai accesibil ( aș avea un semn de întrebare cu Europa), cel mai frumos vizual, dar din punctul meu de vedere este și cel mai gol. Jumătate din prima parte a filmului am avut impresia că regizorul dorește să o transforme pe Kristen Dunst în Emily Watson și atât. apoi, miresa este instabilă psihic și atât. pentru ca apoi, ce? să aflu că mireasa este instabilă pentru că știe că va muri? nicidecum. accept că au fost câteva scene care m-au făcut să mă îndrept în scaun, dar atât.

    • Well, nimic nu poate să placă tuturor 🙂 Gol din ce punct de vedere – idei, emoţii? Într-adevăr, se simte că aici forma e mai importantă decât conţinutul, dar nu mi se pare gol (true, nu e mai bun decât, să zicem, Dogville). Cred că Justine e departe de personajul lui Watson din Breaking the Waves, adică nah, Bess e bunătatea întruchipată pe când Justine poate să fie destul de bitchy pe alocuri. Şi nu cred că e depresivă pentru că ştie că va muri, ci invers – are toate premoniţiile alea din prologul-trailer pt că e depresivă. De fapt aş zice că von Trier a încercat cu filmul ăsta să ne spună că depresivii le ştiu mai bine – eu una am putut să apreciez ce a ieşit şi fără să fiu de acord cu asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here