CRONICĂ. „Amour”

2
136

Amour

Ca şi-n cazul lui Funny Games sau Caché, o secvenţă din Amour ameninţă să spargă cel de-al patrulea zid (cel dintre spectator şi film): într-unul dintre primele cadre, un cuplu trecut de 80 de ani, Anne (Emmanuelle Riva) şi Georges (Jean-Louis Trintignant) se aşază pe scaune în sala de spectacol, înaintea unui concert. Se face linişte, iar o voce impersonală din off anunţă că orice înregistrare video e interzisă. Ce urmează însă e altceva decât ceea ce face „agentul provocator” Michael Haneke de obicei – un film al cărui titlu nu este ironic.

După atacuri cerebrale succesive, Annei i se scurge viaţa din trup încet, dar implacabil. Soţul său îi rămâne alături, îngrijind-o până la final, mai întâi ajutând-o să se deplaseze, apoi să mănânce şi să se schimbe. Iar când exerciţiile de mers se transformă în exerciţii de vorbire, nu mai există cale de întoarcere – în faţa morţii toţi suntem nişte copii.

Odată cu avansarea bolii, apartamentul de middle class (segmentul societăţii cel mai bine reprezentat la Haneke) al celor doi devine claustrofob. Tablourile sunt singurele reprezentări ale unui spaţiu deschis, iar universul celor doi se restrânge la fotoliu – scaun de bucătărie – pat. Un porumbel, care intră pe geamul deschis, e prins şi apoi eliberat.

Filmografia lui Haneke sondează acele unghere ale umanităţii despre care de obicei nu vorbim – din pudoare, mândrie, sau pur şi simplu ignoranţă -; e, înainte de toate, cinema care împinge limitele şi caută reacţia puternică a celui care îl vede. De aici senzaţiile de puternic disconfort pe care multe dintre creaţiile sale le trezesc în spectator, iar Amour nu face excepţie – un film lipsit de patetism, deloc uşor de privit, dar de la care nu îţi poţi lua ochii.

Cadrul fix devine necruţător în refuzul său de a întoarce privirea, iar cei doi actori dau impresia că înregistrează pe peliculă toate resursele artistice rămase.

Despre Riva se vorbeşte cel mai mult zilele acestea (în contextul nominalizării la Oscar pentru interpretare feminină) – lucru firesc, având în vedere transformările prin care îşi trece trupul şi felul în care îşi joacă moartea. Dar centrul emoţional al filmului e Trintignant, ai cărui ochi degajă căldură, devotament, dar şi determinare – Haneke a mărturisit într-un interviu că a scris scenariul avându-l doar pe el în minte pentru rolul principal, şi că nu ar fi făcut filmul cu altcineva.

Personajul său, Georges, e cel care înţelege cel mai bine că momentul morţii trebuie să rămână intim şi profund personal şi că Anne vrea să îşi păstreze demnitatea – de aceea respinge orice dezbatere inutilă cu fiica sa (Isabelle Huppert), păstrând răspunderea tuturor deciziilor, până la capăt.

Absurdul pe care îl capătă textul de horoscop, atunci când e citit cu voce tare de către o bătrână, şi descrierea unei înmormântări de pomină – bazată pe cea a tatălui regizorului – la care cineva pune la casetofon Yesterday, de la The Beatles, sunt neaşteptate, dar binevenite momente de descreţit frunţile. „Câteodată eşti un monstru”, îi spune Anne soţului ei.

Revelaţia filmului nu e că moartea nu poate fi trişată, ci conştientizarea faptului că murim neajutoraţi, dependenţi de ceilalţi, strigându-ne părinţii şi amintindu-ne de copilărie. Amour e devastator.

Amour rulează în cinematografele din România din 1 februarie, distribuit de Independenţa Film.

2 COMENTARII

  1. Duminca, 17 februarie

    PREMIERĂ 15:00 Barbara, de Christian Petzold, 2012, 105 min, Drama, Cu Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Rainer Bock.

    17:00 Calul din Torino/ A torinói ló de Béla Tarr, 2011, 149 min, Drama, Cu János Derzsi, Erika Bók, Mihály Kormos. Distins la Berlin in 2011 cu Ursul de Argint (Marele premiu al juriului) si Premiul FIPRESCI

    20:00 Amour/ Iubire de Michael Haneke, 2012, 127 min, Drama/Romantic, Cu Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here