Rotterdam. „Autoportretul unei fete cuminți”

1
137
Emilian Oprea și Elena Popa în „Autoportretul unei fete cuminți”
Emilian Oprea și Elena Popa în „Autoportretul unei fete cuminți”

CORESPONDENȚĂ DE LA ROTTERDAM. Primul film românesc care a avut premiera mondială în Europa anul ăsta, la final de ianuarie, la Festivalul Internațional de la Rotterdam, este unul de debut, Autoportretul unei fete cuminți. Filmul Anei Lungu a avut trei proiecții pentru public în festival, toate sold out.

Fata cuminte din film e Cristiana (jucată convingător de Elena Popa), aflată în faza vieții în care trebuie să își termine doctoratul, are o relație ascunsă, apartamentul spațios al părinților i-a rămas ei și tot ce vrea e să își cumpere un câine. Doctoratul și-l dă în seismologie, iar cele câteva întâlniri și „discuții” cu coordonatorul de proiect sunt cel puțin delicioase. Pentru mulți foști și actuali studenți în România, sunt scene familiare dintr-un sistem de învățământ foarte bine ierarhizat, un sistem în care profesorului îi place să se audă vorbind, să țină prelegeri în termeni complicați și sforăitori, și doar din când în când să-i adreseze și celui din fața sa una, două întrebări.

Filmul e un soi de coming of age story întârziat al unei femei tinere, dintr-o familie de intelectuali destul de înstărită, care încearcă în felul ei să se desprindă de sub tutela părintească, să fie independentă material și emoțional, mai ales. La nivel declarativ, își dorește să fie pe picioarele ei, însă chiar și o dorință mică și posibilă, cum e cea de a avea un câine, depinde de voința tatălui. Pentru că ea nu-și dorește orice câine, ci unul foarte costisitor.  Promisiunea ei, cu jumătate de gură, că-i va plăti împrumutul din bursa de student e de-a dreptul înduioșătoare și punctează fără mare gălăgie o stare de fapt concretă și nu rar întâlnită, aceea a desprinderii anevoioase de statutul de copil protejat de părinți.

Și în dragoste își pune piedici greu de trecut – e îndrăgostită de un bărbat însurat, prieten de familie, jucat cuceritor de Emilian Oprea, the name pe 2015, cu siguranță,în cinematografia românească. Actorul joacă și în De ce eu, în regia lui Tudor Giurgiu, ce va avea premiera la Berlin peste doar câteva zile, și într-un film nou al lui Marian Crișan, Orizont. Vom mai auzi de el, fără îndoială.

Elena Popa în Autoportretul unei fete cuminți
Elena Popa în Autoportretul unei fete cuminți

Autoportretul unei fete cuminți este, în secundar, și portretul unor prietenii între tinerii din generația anilor 80-90 și reușește, cu candoare și ironie fină, să oglindească frumusețea și complexitatea relațiilor de tipul ăsta. Prietenii din film sunt și prietenii din viața reală ai Anei Lungu. Chit că unii dintre ei au nume de personaj, se joacă mai degrabă pe ei. Iar Iris Spiridon (Michelle) chiar nu se dezice. Când a apărut pe scenă la Q&A, am crezut că tocmai ce s-a dat jos din ecran. Se simte că prieteniile sunt autentice, că relațiile celor din film sunt încărcate de realitatea bogată a vieții din afara ecranului, și prin asta filmul câștigă mult.

Părinții Cristianei sunt jucați chiar de părinții Anei Lungu, iar prietenii lor de pe ecran sunt cei din viața reală. E înduioșător și remarcabil pe alocuri performance-ul lor și te face să te întrebi ce e jucat și ce e real. Trecerea asta delicată de la regie, scenariu și joc la viața reală îi dă un farmec aparte filmului.

Autoportretul unei fete cuminți aduce în discuțieo temă încă insuficient discutată; let’s talk about money și de unde vin ei. E tema cea mare a adulților sprijiniți de părinți, a relațiilor complexe, îmbârligate și dense dintre aceștia, a dependenței unora de alții și a frustrărilor acumulate în ambele tabere. În consecință, realități complicate pentru un segment din societatea românească (și nu numai). Eu, personal, am văzut filmul atât ca spectator român, foarte conștient de această stare de fapt, cât și ca spectator olandez, ancorat într-o cu totul altă realitate financiară și familială.

Apoi am ascultat remarcile altor spectatori ai filmului, veniți din multe alte colțuri ale lumii – de la sârbi la englezi, polonezi, nemți, francezi, belgieni etc. Tema este, de fapt, una universală. De altfel, în ultima vreme, am citit mai multe articole ce fac referire la o nouă realitate socială, atât în clasa de miljoc americană, cât și în high society-ul european (cea japoneză e arhicunoscută), aceea a copiilor maturi întreținuți și sprijiniți timp îndelungat de părinți, mult după vârsta de 35 de ani.

Elena Popa, Ana Lungu și Iris Spiridon la Rotterdam. Foto: Anca Fronescu
Elena Popa, Ana Lungu și Iris Spiridon la Rotterdam. Foto: Anca Fronescu

Autoportretul unei fete cuminți atinge toate aceste teme delicat și, privit din perspectiva relației Cristinei cu un bărbat căsătorit, reflectă stări de fapt ale unei societăți încă foarte ancorate în viziuni și reguli masculine. Nu caut niciodată tema feminină – și atât mai puțin cea feministă – într-un film, însă de data asta, mai ales când le-am urmărit pe Ana Lungu, Elena Popa și Iris Spiridon urcând pe scenă la Rotterdam, am realizat că mă bucur că sunt trei femei, prietene și artiste cu vieți și experiențe bogate, care au reușit să facă un film ce spune atât de multe despre felia lor din societate.

Sigur că realizez că filmul a fost selecționat la Rotterdam în What the F?!, o secțiune paralelă care și-a propus să exploreze teme feministe. Însă nu cred că filmul e feminist, ci că e abordat dintr-o dinamică feminină. Poate ar trebui reamintite tevatura iscată după nominalizările la Oscar, anul ăsta, unde nici o regizoare nu s-a regăsit pe listă, și nenumăratele discuții despre cât de puține regizoare se pot afirma într-o lume preponderent masculină.

Tocmai în acest context, merită remarcat faptul că filmul e rezultatul efortului Anei Lungu și al echipei ei, dar și al cercului ei de lume, care s-a implicat cu încredere în film. Și la fel de important e și faptul că a fost realizat fără vreun sprijin din partea CNC-ului și este produs de Anca Puiu (Mandragora), căreia Ana îi mulțumește de fiecare dată. Mai mult, Anca Puiu joacă în film rolul unei stăpâne de ciobănesc de Berna (și cred că de la ea mi-aș lua și eu unul!).

Bucureștiul e surprins în lumina caldă a toamnei, de pe bicicletă și din mașină. Cu cadre lungi (Rada Sesic, curator la Sarajevo Film Festival, cea care a moderal Q&A-urile, a remarcat că e un film în tablouri) și destul de multă tăcere, întreruptă de dialoguri savuroase și pline de umor, Autoportretul unei fete cuminți e un film curat și cuminte, ca și titlul său, un pas intermediar – sper – spre un alt film, mai curajos și mai bine închegat.

1 COMENTARIU

  1. exact! what the fuck! draga anca, de ce, cata vreme esti o fata desteapta, nu spui ca e un film imbecil? prost gandit, prost jucat, ultraprost regizat. te-ai bucurat sa le vezi pe scena. really? da’ tu nu vezi cum arata? trei capre speriate (mai putin aia din mijloc), lălâi cat cuprinde, prost imbracate şi lipsite de orice şarm. nu, nu e dreptul lor, cata vreme urca pe scena sa ne agreseze vizual.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here