„Cu toţii cunoaştem ritualul prin care trupul unui soldat mort este repatriat: muzică solemnă, steag naţional, escorte şi saluturi înregistrate în detaliu de mass-media naţională. Cuvinte de consolare curg din partea politicienilor şi a generalilor către rudele îndurerate, unele atât de tinere că au copii nou-născuţi în braţe. Lucrurile nu au stat aşa însă pentru Deely, sora lui Robert, un ex-Paratrooper care a fost ucis într-o ambuscadă în Irak. La înmormântarea lui nu a existat nicio fanfară şi niciun drapel, nu a venit niciun jurnalist şi nu s-a pus nicio întrebare. Moartea lui, din câte ştim, nu a fost menţionată pe nicio listă. Motivul este simplu: Robert nu mai era un Paratrooper, ci un contractant privat. Unii oameni îi numesc soldaţi privaţi, alţii le spun luptători corporatişti sau consultanţi pe probleme de securitate. Irakienii îi numesc mercenari”, rezumă scenaristul Paul Laverty punctul din care a plecat cel mai recent film în regia lui Ken Loach, Route Irish.

Cu Mark Womack, Andrea Lowe şi John Bishop în rolurile principale, filmul spune povestea unui contractant particular britanic în războiul din Irak care moare în condiţii misterioase pe Route Irish, cel mai periculos traseu din lume, care leagă aeroportul din Bagdad de Zona Verde. Prietenul său respinge explicaţia oficială a morţii lui şi porneşte o investigaţie pe cont propriu. Route Irish a fost în competiţia oficială la Cannes 2010 şi este distribuit în România de Independenţa Film.

De azi, 9 decembrie, filmul rulează la Cinema Studio şi la Hollywood Multiplex şi Grand Cinema Digiplex din Bucureşti, urmând sa ajungă în cinematografele din toată ţara în săptămânile următoare.

Potrivit unor estimări, în momentul de vârf al ocupaţiei, existau în jur de 160.000 de contractanţi străini în Iraq, dintre care mulţi –  aproximativ 50.000 – erau personal de securitate înarmat până în dinţi. Fără ei, desfăşurarea războiului şi a ocupaţiei de după ar fi fost imposibile. Fiecare dintre aceşti contractanţi a primit imunitate în faţa legii irakiene, concretizată în Decretul 17, care a fost impus noului Parlament irakian şi care a fost în vigoare din 2003 până la începutul anului 2009.

„Nimeni nu este interesat de numărul civililor irakieni ucişi sau răniţi de contractanţii privaţi, dar există o bază vastă de dovezi ce atestă faptul că au existat numeroase abuzuri. Masacrul Blackwater, în care au fost ucişi 17 civili în mijlocul Bagdadului, este incidentul cel mai renumit, dar au existat multe altele care nu au fost mediatizate. Un contractant mai vechi mi-a spus, dorind să-şi păstreze anonimatul, că a stat de vorbă cu un sud-african care i-a spus că a ucide un irakian era echivalent cu a ucide un Kafir. Alţi contractanţi de bună credinţă, mândri de profesionalismul lor, mi-au mărturisit dezgustul pe care îl simţeau pentru violenţa cowboy-ilor. Dacă un contractant era implicat într-un incident ce cauza neplăceri, era evacuat din ţară de către compania lor. Impunitate, la ordin”, mai spune scenaristul Paul Laverty.

Cariera britanicului Ken Loach, renumit pentru filmele sale cu puternică tentă socială, se întinde deja pe parcursul a şase decenii. A obţinut Premiul Special al Juriului la Cannes pentru lungmetrajele Hidden Agenda (1990) şi Raining Stones (1993); premiul Felix pentru Cel mai bun film european al anului 1992, pentru Riff – Raff şi premiul FIPRESCI pentru Land and Freedom, la a 48-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes (1995), şi Palme d’Or pentru The Wind that Shakes the Barley (2006).