Ultimele două zile mi-au adus la Berlinală trei filme asiatice (Kebun binatang – Postcards from the Zoo, Bai lu yuan – White Deer Plain şi Love) şi unul unguresc (Csak a szel – Just the Wind).

Dar atât de tare m-a impresionat Postcards from the Zoo, în regia lui Edwin (da, aşa îl cheamă, pur şi simplu), încât cu greu m-am concentrat la următoarele. Există filme care au nevoie de mai mult timp să se aşeze în mine şi las imaginile să îmi revină în memorie ca să le iau pe îndelete.

Povestea este simplă – Lana este părăsită de tatăl ei într-o grădină zoologică din Jakarta, ea ajunge să crească printre animale, până când se îndrăgosteşte de un magician şi intră cu el în lumea contemporană, începându-şi astfel procesul de adaptare, de domesticire. În ea persistă însă sentimentul că lipseşte ceva şi tânjeşte mereu la lumea în care crescuse, la compania singurei girafe care trăia la zoo. Când magicianul dispare, la fel de ireal precum în momentul apariţiei lui, Lana se întoarce la zoo.

O coproducţie Indonezia-Germania-Hong Kong-China, Postcards from the Zoo are o imagine care te ţine ca în transă, cu close-up-uri frecvente pe detalii, cum ar fi, de pildă, picăturile de ploaie care acoperă pielea unui elefant sau zgomotul uşor al urechilor lui. Filmul mi-a adus aminte de un alt film de tip transă – cel din Anh Hung Tran/ Mirosul de papaya verde.

China rurală

De la poezia filmului indonezian, am picat în mijlocul unor profunde schimbări care au avut loc în China la început de secol XX, odată cu ecranizarea unui roman cu acelaşi nume – Bai lu yuan / White Deer Plain, în regia lui Wang Quan’an (care a câştigat un Ursul de Aur în 2006, cu Tuya’s Marriage). Timp de trei ore, treci prin vieţile oamenilor care trăiau în mediul rural – ce obiceiuri aveau, ce frici, ce hotărâri luau. E, însă, mai mult decât o lecţie de istorie complexă, cu imagini atent compuse, cu alternare de intensitate, de la imagini foarte violente şi crude, la peisaje statice – şi veţi vedea de ce.

Trecem de la condiţiile dure de viaţă din China rurală la condiţiile la fel de dure de trai ale unor rromi în Ungaria – Csak a szel/ Just the Wind, în regia lui Bence Fliegauf. Bazat pe un fapt real care a avut loc în Ungaria – opt oameni au murit în mai puţin de un an – Bence Fliegauf construieşte atmosfera tensionată şi întunecată dinaintea uciderii unei familii. Singurul supravieţuitor a fost mezinul.

Filmul supune spectatorii la o probă: trebuie să ai multă răbdare cu ritmul lent, imaginile care portretizează viaţa săracă şi mizeria prezentă la fiecare pas. Nu are pic de poezie, prezintă în schimb o realitate crudă, şocantă, şi este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut aici, la Berlinale.

Dulcegării cu risc de diabet

Mama îmi tot zicea când eram mică – continuă să îmi zică şi acum – să nu mănânc prea multe dulciuri că dau în diabet. Am riscat destul de mult cu acest film – coproducţia taiwanezo-chineză Love, în regia lui Niu Chen-Zer –, pentru că este de o dulcegărie incredibilă. Nici măcar nu te seduce pentru a uita, două ore şi ceva, de realităţile concrete cu care te confrunţi, este atât de dulceag încât te irită. Cel puţin asta a produs în mine.

Nişte personaje tipice comediilor romantice, foarte schiţate şi lipsite de viaţă, caută fiecare cum poate dragostea – acesta este singurul scop în viaţă. Poate părea ok până aici, dar făcătura este la tot pasul, iar personajele sunt de la început nişte fantoşe în ochii spectatorului. Dacă la debutul filmului te mai întrebai cine cu cine va termina, după primele zece minute totul devine evident. Nu sunt deranjante numai situaţiile de sitcom şi previzibilitatea acţiunii, ci şi actoria fără substanţă şi lipsa de tensiune narativă.

Dacă cineva de la conferinţa de presă spunea admirativ că filmul este atât de aproape de realitatea societăţii respective, filmul şi experienţa nu mă fac să cred cât de puţin asta. Şi vă dau doar un argument: decorurile sunt toate luxoase, interioarele extrem de bine aranjate, tot şi toate sunt în pas cu moda – e o realitate contrafăcută, exact ca în telenovele.

Nu v-aş recomanda să vedeţi Love – chiar dacă uneori aveţi chef de filme romantice, mai bine optaţi pentru altceva, fiindcă riscaţi mai degrabă să vă enervaţi.

Jurnal de spectator la Berlin (3): iubiri tabu şi o dramă de familie marca Radu Jude

Jurnal de spectator la Berlin (2): De la Meteora la Gay Parade, cu destinaţia New York

Jurnal de spectator la Berlin (1): o răpire, experimentul Abramovic şi „Diaz”