Christian Petzold, unul dintre cei mai reprezentativi regizori ai şcolii berlineze, se deosebeşte de colegii săi de generaţie (Wolfgang Becker – Goodbye, Lenin!, sau Florian Henckel von Donnersmarck – Das Leben der Anderen), prin refuzul de a face film care să inventarieze viaţa din Germania divizată a Războiului Rece, astfel încât şi cineva din Guineea Franceză să exclame „Interesant!”.

Unde ceilalţi căutau calea de a ajunge la audienţe de pretutindeni, discutând despre spionaj, poliţie secretă, divizare, propagandă, Petzold lucrează pe un studiu de caz restrâns la Germania de Est rurală şi decrepită în Barbara, cel mai recent film al său, premiat la Berlin anul trecut.

Sigur că protagonista (jucată de Nina Hoss, actriţa favorită a regizorului) plănuieşte să emigreze ilegal în Vest, sigur că există un ofiţer al Stasi pe urmele sale, care îi devastează în repetate rânduri casa în căutarea de informaţii secrete, dar radiografierea comunismului muribund optzecist este departe de a fi preocuparea principală a lui Petzold, refugiat el însuşi împreună cu familia sa în anii ’60.

Barbara e o doctoriţă exilată în provincie după ce face închisoare (probabil) pentru partizanat. Retrasă şi rezervată, îi atrage atenţia colegului ei André (Ronald Zehrfeld) care, intrigat (vezi sosirea pe bicicletă la spital, de la început), încearcă să o cunoască mai bine. În scenă intră un iubit care încearcă să o treacă clandestin graniţa, o tânără scăpată din tabăra de muncă socialistă şi un băiat ce trebuie operat pe creier – iar Barbara trebuie să ia o decizie cu efecte majore asupra propriului viitor.

Petzold filmează fără grabă, în ordine cronologică, judecând îndelung fiecare cadru şi fiecare poziţie a camerei. Decorurile austere sunt atent asamblate – coridoarele spitalului şi apartamentul Barbarei, funcţionale şi reci ca vântul ce bate în câmp, pe drumul Barbarei spre casă şi şuierat în difuzoare, în sala de cinema.

Hoss, o combinaţie de Cécile De France şi Jessica Chastain, e aproape în fiecare secvenţă, dar asta nu face ca personajul său să fie mai uşor de citit – lucru valabil şi pentru doctorul André, care poate fi informator al Stasi sau sincer în intenţii. Această ambiguitate, datorată insistenţei de a nu explicita, de a lăsa să se întâmple în faţa noastră, stă la baza misterului central al filmului.

Precisă şi detaşată, regia nu insistă asupra acelor detalii care caută empatia sau înţelegerea spectatorului – nimic nu pregăteşte prima întâlnire clandestină dintre Barbara şi iubitul său, hotărârea de la sfârşit se conturează drept una de moment. Este simultan principala calitate – pentru că îţi menţine interesul, şi cel mai mare neajuns al filmului – pentru că te ţine departe. Ceea ce face finalul cu atât mai izbutit – zâmbetul abia conturat al Barbarei spune atât cât e nevoie.

Filmul intră în cinematografele din România din 15 februarie.