Autor: Mădălina Moraru

FILMĂRI. Când se lasă seara, se strigă „acţiune!” şi se cântă din rărunchi melodii cu tentă rusească, acompaniate de pian şi acordeon. Se mai rosteşte apăsat şi „America, venim!” sau „distracţie!” pentru a face haosul să pară şi mai bine organizat. Dintre cabluri, pe mica scenă improvizată, c-un perete de măşti, păpuşile din bandă de casetă îşi aşteaptă nestingherite intrarea în rol.

Cam aşa arată pregătirile pentru o zi de filmare la lungmetrajul de debut al lui Răzvan Săvescu, America, venim!, un proiect pentru care filmările au început pe 8 şi s-au sfârşit pe 17 august. Echipa va merge apoi la New York pentru încă aproximativ 10 zile de shooting.

Povestea începe în România, în curtea din spate a unei văduve boeme şi iubitoare de artă, Maya (Mira Furlan), locul unde a adunat invitaţi cu ştaif pentru o serată caritabilă, dar şi pentru a recrea un soi de „mică Americă”. Entertainment-ul e asigurat de Sandu (Mihai Călin), Edi (Adrian Văncică), Fane (Gheorghe Ifrim), Nela (Ioana Blaj), Titi (Ion Sapdaru) şi Doina (Tania Popa), actorii trupei de teatru de provincie, acompaniaţi de Maya la pian.

Ajunşi în grădina Mayei (improvizată undeva în Snagov), după lăsarea serii, ne întâmpină la intrare o suită de 40 de actori figuranţi, la frac şi joben, care aşteaptă să fie şi ei chemaţi în curtea din spate, la petrecere. Din du-te-vino-ul frenetic, o remarci repede pe Ioana Blaj, transformată în Marilyn Monroe, cu tot cu celebra-i rochie albă vaporoasă. Pe scena din curte, actorii Mihai Călin, Adi Văncică, Gigi Ifrim şi Tania Popa repetă, acompaniaţi de Dragoş Moştenescu la pian şi Ion Sapdaru la acordeon. Din când în când, regizorul Răzvan Săvescu, care împarte banca pentru pian cu Dragoş Moştenescu, îi opreşte şi-i roagă s-o ia de la capăt.

Între repetiţii, responsabilii cu luminile şi sunetul mai fredonează un „the answer my friend, is blowing in the wind”, al lui Bob Dylan, iar Ion Sapdaru îi acompaniază. Din când în când, copiii prezenţi pe platoul de filmare îl strigă pe Sapdaru „tata din film” şi, amuzat, acesta le face jocul.

„Simt că m-am întors la rădăcinile mele, la teatru”

Sus, într-una din camerele casei, care aduce puţin cu încăperile Peleşului, Mira Furlan (57 de ani) ne aşteaptă pe divan. Se potriveşte în decor, seamănă cu o divă de epocă, cu părul ondulat la vârfuri şi un şal cu motive florale deasupra rochiei corai. Râde şi spune că personajul ei, Maya, seamănă cu ea, dar şi că e puţin nebună (după artă, desigur).

„Maya e văduva excentrică, iubitoare de artă şi de frumos, care se îndrăgosteşte imediat de unul dintre actori”, spune Mira Furlan, adăugând că „e o persoană cu suflet mare, care vrea să-i ajute pe sărmanii actori ai teatrului de provincie”. Însă n-ar putea s-o vadă pe Maya ca pe o fiinţă reală, iar cu obrazul sprijinit de palma dreaptă, pare s-o privească mai mult ca pe-o construcţie, o stilizare.

Despre pregătirea unui rol, Mira Furlan vorbeşte ca despre un „clic”, care se produce atunci când instinctul se contopeşte cu scenariul, iar „orice altceva ai avea în minte atunci când crezi că eşti gata, poţi arunca la gunoi, pentru că-n momentul în care ajungi pe platoul de filmare deja totul s-a schimbat”, povesteşte actriţa de origine croată, devenită cunoscută în  anii 80, cu rolul din Tata în călătorie de afaceri, al lui Emir Kusturica, premiat cu Palme d’Or.

Găseşte că tragediile greceşti sunt cele care i se potrivesc cel mai bine, de aceea a şi ales s-o interpreteze pe Medeea lui Euripide, atunci când s-a întors pe scena teatrului croat Ulyses, în 2002, după mai bine de zece ani de când se stabilise în Statele Unite. Se ascunde după un zâmbet convinsă că s-a întors, cu prilejul acestui film, la repertoriul teatrului croat, a cărui fantomă o revede ca pe-o dragoste pierdută.

Pe actorii români cu care lucrează îi numeşte „maeştri”, fiindcă mare parte dintre ei sunt şi actori de teatru. Când i-a întâlnit pe Gigi Ifrim, Adi Văncică, „Mişu” Călin şi Tania Popa a simţit că s-a întors acasă şi că „vorbim aceeaşi limbă, că îi cunosc pe aceşti actori”, chiar dacă îi vedea pentru prima dată.

Asta, spune ea, i-a amintit şi de ce a ales acum mai bine de trei decenii să urmeze această profesie. Cu asemenea impresii a rămăs de prea puţine ori în America: „Uneori îmi lipseşte acea atingere umană şi nu e de mirare că această profesie a ajuns să se numească industrie. E o maşinările imensă din care tu, ca actor, reprezinţi doar o părticică, de aceea trebuie mereu să funcţionezi”.

În paralel cu apariţiile din seriale de televiziune, Mirei Furlan i s-a oferit de câteva ori ocazia să apară şi în filme independente, pe care le consideră opusul a tot ce înseamnă „industrie americană de film” şi mai curând „asemănătoare cu această lume”.

A ajuns să facă parte din distribuţia lui America, venim! după ce l-a cunoscut pe Tudor Giurgiu, „cel ale cărui filme le iubesc”, la Los Angeles. „El a avut această idee, care la început aşa părea, doar o idee, iar acum se concretizează”. S-a simţit atrasă „de mixul pe care-l creează analiza politică împreună cu critica socială, îmbinate cu comedie”.

Le regăseşte pe toate în haz-de-necazul pe care regizorul Răzvan Săvescu a reuşit să-l pironească asemenea temeliei unei case. Mira Furlan pomeneşte şi de „dragostea” cu care a fost scris scenariul, „pentru că, la urma urmei, asta-şi doresc actorii, să simtă ca sunt iubiţi”.

„La rusească eşti perfect, la engleză e mai greu, Ioane!”

După ce am stat de vorbă cu Mira Furlan, am uitat pentru câteva clipe de agitaţia de afară, iar o dată întorşi în curte ni s-a atras atenţia că repetiţiile s-au terminat şi că vor începe primele duble. Pe mica scenă puternic luminată s-au strâns toţi actorii în spatele lui Ion Sapdaru, care cântă de cel puţin cinci ori melodia Mr. Cellophane, din musicalul Chicago.

Încearcă să controleze şi mişcările jobenului, dar şi pe cele ale măştii de felină pe care trebuie s-o dea repede jos. Se mai împotmoleşte, uită că trebuia să-şi pună jobenul mai hotărât, ori că masca trebuia aruncată mai departe, pentru a nu intra în cadru. Ceea ce-l face pe Răzvan Săvescu să-i strige în glumă de după un monitor: „La rusească eşti perfect, la engleză e mai greu, Ioane!”.

Când vine vorba de personajul său, Ion Sapdaru zâmbeşte şi spune că e un tip cu trei sau patru costume, trecut de prima tinereţe, căsătorit cu una dintre actriţele trupei de teatru, iar împreună au şi-un fiu, pe Ştefan, intepretat de Ştefan Giurgiu, băiatul producătorului şi regizorului Tudor Giurgiu.

Devine serios când numeşte tipul acesta de actori „baza teatrelor de provincie, cei în care altfel te poţi încrede faţă de cei din oraşele mari”. Iar având în vedere că joacă un actor, admite că atât în Titi, cât şi-n el, omul de scenă, se regăsesc aceleaşi însuşiri. Pe Mira Furlan o numeşte unică, „pentru că nu ştiu de vreun actor de la noi din România care să-şi fi părăsit nu doar ţara, ci şi o carieră”.

America, venim! e visul românesc cu gust de America. „Cel care i-a bântuit pe părinţii şi bunicii noştri, cel în care mereu am sperat să vină americanii la noi sau să mergem noi la ei, să cucerim cumva America”, spune Ion Sapdaru. Însă, ca orice vis, la un moment dat se termină şi „te trezeşti că preferi tot lucrurile pe care le cunoşti deja”, mai adaugă acesta. Filmul c-un gust dulce amărui demonstrează însă şi că orice vis poate deveni realitate, iar trupei de actori din provincie chiar asta i se întâmplă.

Trecuţi de forfota din grădină, am părăsit pentru moment visul româno-american, pe care Tudor Giurgiu ar fi avut ambiţia să-l împacheteze şi să-l trimită spre a fi vizionat în cinematografe undeva în noiembrie. Doar că, fiind un termen prea scurt, lungmetrajul de debut al lui Răzvan Săvescu va rula, cel mai probabil, în primăvara anului viitor.

***

Mira Furlan este o actriţă de origine croată, absolventă a Academiei de Arte Dramatice din Zagreb, stabilită în prezent în Statele Unite ale Americii, la Los Angeles. A jucat în peste 20 de producţii, atât cinematografice cât şi de televiziune. Este cunoscută pentru rolurile din serialele Babylon 5, Lost şi filmul pentru televiziune My Antonia, dar şi pentru pelicula When Father Was Away on Business, în regia lui Emir Kusturica, câştigătoare a unui Palme d’Or în 1985.

***

Răzvan Săvescu este regizor, scenarist şi producător, cunoscut ca realizator al serialelor de televiziune La Bloc (Pro TV), La servici (Pro TV), Gaşca (Kanal D), Lori şi Dan (TVR 1) şi Clanul Popeştilor (Antena 1), dar şi a filmului de televiziune O zi preşedinte (Pro TV). În 2010 a regizat scurtmetrajul Icre Negre, care a fost selecţionat în festivaluri precum cele de la Montpellier şi Wroclaw.