Privind retrospectiv, nu mă pot gândi la niciun motiv pentru care ideea unui serial avându-l ca protagonist pe Hannibal Lecter ar fi fost o idee bună din alte motive decât pecuniare. O serie începută cu o capodoperă a cărei influență nu poate fi supraestimată – Silence of the Lambs – fusese făcută recent zdrențe de un film de o rară inepție, care ar fi funcționat mai bine ca origin story pentru Magneto decât pentru canibalul nostru favorit – Hannibal Rising.
Romanele lui Thomas Harris, cât ar fi ele de pline de șoc, groază și senzaționalism (în special Hannibal), nu se ridică la înălțimea ecranizărilor lui Jonathan Demme și Michael Mann, al cărui Manhunter, chiar dacă nu face oficial parte din canon, rămâne ecranizarea definitivă a cărții Red Dragon. Iar interpretarea lui Anthony Hopkins (din capitolul „cum să iei Oscar pentru rol principal în 16 minute”) intrase atât de adânc în cultura pop încât nu părea să fi lăsat loc pentru variații noi pe tema ucigașului în serie rafinat și inteligent cu gusturi impecabile în materie de vinuri și carne de om.
Enter Bryan Fuller, scenarist de seriale-cult (Star Trek, Pushing Daisies) cu o idee clară legată de ce înseamnă o moștenire ce trebuie onorată și totodată îndeajuns de încrezător cât să nu se lase descurajat de cifre de audiență nesatisfăcătoare. Iar propunerea lui, șapte sezoane (trei originale, următoarele trei acoperind romanele canonice ale lui Harris și unul final care să ofere o concluzie poveștii) e – dacă e lăsat să îl ducă la capăt – unul dintre cele mai ambițioase și entuziasmante planuri de bătaie multianuale din televiziunea americană, lucru cu atât mai interesant cu cât Hannibal se dă pe NBC, nu pe HBO sau AMC.
Încă de la primul episod, regizat de David Slade (30 Days of Night), serialul iese pe țeavă pe deplin format, cu identitate proprie. Mads Mikkelsen (motivul pentru care am început toți să ne uităm) încape fără două vizite la croitor în costumul lui Lecter și își face personajul al lui. Hugh Dancy, nu-doar-domnul-Claire Danes, face din Will Graham un protagonist mult mai complex și ofertant decât William Petersen sau Edward Norton, iar Laurence Fishburne îi aduce un plus de umanitate lui Jack Crawford, interpretat în trecut de Scott Glenn și Harvey Keitel.
Limitat atât de presiunea de a scrie către un moment – cel în care psihiatrul Lecter e demascat și pus după gratii de Will – cât și de drepturile de autor, la a folosi exclusiv personaje apărute în Red Dragon, Fuller lasă larg deschise porțile iadului. Prin ele ies cei mai sadici criminali imaginați de vreun serial TV recent (care cresc ciuperci din trupuri ale oamenilor ținuți artificial în viață sau răstignesc cadavre în posturi angelice), recepții flamboaiante la care se mănâncă multe proteine, simbolism oniric și multă psihanaliză.
Nu e perfect – am o problemă în special cu felul în care e scris (sau editat) – episodic, teleportând personajele dintr-un decor într-altul. Dar felul în care își afișează și asumă cu nonșalanță absurditatea și implauzibilitățile scenariului (multe și esențiale – toți psihopații par vecini de cartier în Baltimore, iar Hannibal, ca un veritabil Înger al morții, e peste tot și nicăieri, având timp sa hăcuiască, să facă profiluri psihologice și să își mențină curățenia în bucătărie) țin serialul la distanță de zona aceea periculoasă de pre(ten)țiozitate plină de sine și îl apropie mai mult de high concept camp, cu o binevenită injecție de umor foarte negru. Parafrazându-l pe stimatul doctor, „I’d love to have you and your wife for dinner sometime.”
Sezonul 2 e la AXN și e vizionare obligatorie. Să sperăm că nu îl va scoate nimeni din priză prea curând, că ar fi mare păcat.