Primul autograf din viața lui Luke Evans se află pe mapa mea de presă cu Tamara Drewe. E o semnătură puţin stângace, pentru că Luke Evans încă nu ştie să dea autografe (ca orice ocupaţie care vine odată cu celebritatea, cere exerciţiu).

Anul trecut, la Cannes, nou-venitul Luke Evans s-a străduit să-şi ascundă emoţiile teribile când a urcat pe iahtul lui Giorgio Armani, la o petrecere, ca un mire la propria nuntă. „Aseară, pe iahtul lui Armani, de exemplu, eram atât de emoţionat în preajma oamenilor acelora din modă, din film, mega-personalităţi… Invitata mea a fost o ziaristă pe care am întâlnit-o la 24 ani şi m-a privit făcând cunoştinţă şi vorbind cu ei, cu Armani, cu toţi. Şi m-a întrebat dacă nu eram terifiat, pentru că m-am descurcat excelent”, le povestea a doua zi jurnaliştilor, la Cannes, cu o dezinvoltură pe care probabil şi-o va pierde o dată cu celebritatea.

Nu doar că n-a gafat, dar a și fost remarcat de însuşi Armani: „Unui băiat din South Wales, să i se spună că e cel mai bine îmbrăcat de pe iahtul lui Giorgio Armani? Ce alt compliment mai vreţi?!”. Exact, ce alt compliment mai vreţi pentru un actor de teatru din Londra care a visat toată viaţa la lumea asta?

Pe Luke Evans l-aţi mai văzut, deşi numele lui nu vă spune nimic. A fost Apollo în Clash of the Titans, un ajutor al şerifului în Robin Hood şi un tip de treabă în Tamara Drewe al lui Stephen Frears (premiera la Cannes, anul trecut). Roluri neînsemnate pentru privitor, dar vitale pentru portofoliu. Însă abia 2011 e anul lui Luke Evans: îl vom vedea ca Aramis în Cei trei muşchetari 3D al lui Paul W.S. Anderson, în The Raven (o poveste ficţionalizată despre ultimele zile ale lui Edgar Allan Poe), alături de John Cusack, sau în The Immortals, de Tarsem Singh, unde va fi chiar Zeus.

„Am ajuns într-un punct bizar pentru mine, în care ţi se oferă roluri, pe baza a ceea ce ai făcut, şi poţi să le refuzi. Însă, după ce am muncit atât de mult ca să ajung aici, mi se pare îngrozitor de greu să refuz ceva. Mă termină ideea!”.

Faceţi deci cunoştinţă cu Luke Evans, aşa cum era la 31 de ani, la vremea primului său autograf.

Clash of the Titans la cinema, Tamara Drewe la Cannes. Eşti cu un picior la Hollywood, unul aici. Coincidenţă sau multă muncă?

Un pic din fiecare. Am muncit mult ca să ajung aici. În ultimii 10 ani, am muncit foarte mult ca actor, am lucrat la două piese de teatru la Donmar Wearhouse în Londra care mi-au schimbat viaţa, pentru că au venit producători de film şi specialişti în casting care m-au văzut. Am petrecut o grămadă de timp în Los Angeles, în întâlniri cu oameni din industrie, cu agenţi, mi-a mâncat foarte multă energie tot procesul acesta. Aveam nevoie de Filmul acela care să spargă gheaţa şi care să le arate oamenilor că pot, că am potenţial. Şi minunea s-a întâmplat. După Clash of the Titans, e al optulea film pe care îl fac, în câteva luni.

Deci Clash of the Titans ţi-a schimbat complet viaţa. În ce fel, mai exact?

Pentru mine a fost ca şi cum unul dintre zeii marilor studiouri şi-a îndreptat privirea către mine şi a considerat că sunt suficient de bun să apar într-unul dintre filmele lor. Nu contează rolul pe care mi l-au dat, ci faptul că am ajuns acolo, în filmul acela. În acel moment, toţi cei care erau destul de circumspecţi în privinţa mea au renunţat la suspiciuni. Filmul m-a ajutat să obţin imediat alte întâlniri, alte roluri. Aşa funcţionează.

Înseamnă că schimbarea de perspectivă s-a produs brusc.

Da. Luni am obţinut rolul în Clash of the Titans, miercuri unul în Sex, Drugs & Rock’en’Roll, iar joi am luat un rol în Robin Hood! A fost o săptămână extraordinară. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă.

Experienţa Clash of the Titans a fost ce te aşteptai să fie?

Ei, bine, eu nu prea cunosc actori de cinema. Am lucrat mai mult în teatru. A trebuit să mă adaptez rapid. Am trecut de la o piesă mică de teatru, pe care o jucam în faţa a 800 de oameni, la o armură de aur de 22 de karate, concepută special pentru mine, pe muntele Olimp, Liam Neeson e tatăl meu, iar Ralph Fiennes unchiul meu şi tot ce voiam să fac în secunda aia era să-i sun pe părinţii mei şi să le spun ce mi se întâmplă! Mă simţeam ca un turist la Universal Studios, dar eram în film, în studio. Foarte ciudat. Însă nu-mi place să mă las dus de val, învăţ, prind din urmă, mă adaptez. Niciodată nu ştii ce va trebui să faci în următorul film. Acum învăţ să cânt la vioară ca să joc rolul lui Vivaldi, pentru Robin Hood a trebuit să învăţ să călăresc, şi încă bine. Acum învăţ tehnici de luptă, de câteva săptămâni, pentru Immortals (regia Tarsem Singh, n.r), şi deja am pierdut kilograme serioase.

Eşti pe cale să devii un nou star al Hollywood-ului. E ceea ce-ţi doreşti?

Cred că e loc pe lumea asta pentru toţi. Dacă eşti norocos, munceşti mult şi eşti atent ce alegeri faci, s-ar putea să-ţi reuşească. Eu am 31 de ani şi am aşteptat mult timp acest moment. Sper doar să continue. Am jucat mulţi tipi bine, vreo câţiva zei, luptători, whatever. Toate bune şi frumoase. Dar, cu siguranţă, nu m-ar deranja nici o secundă să mă îngraş, să mă urâţesc, să mă transform pentru un rol. Absolut deloc. Încerc să mă bucur de fiecare film pe care-l fac. Următorul e Vivaldi, regizat de Patricia Riggen, în care îl voi juca pe Vivaldi, alături de Jessica Biel şi Sir Ben Kingsley. Vom filma în Veneţia şi Cologne. Un vis, nu? (râde) Ar putea fi mult mai rău! (râde) Ah, ador meseria asta.

Îl voi juca şi pe Aramis în Cei trei muşchetari, va fi un blockbuster în 3D, cu multe nume mari în distribuţie. Mathew McFadden, Christoph Waltz, Mila Jovovich… E filmul pe 2011 al Summit Entertainment. Între timp, mai joc şi rolul unui psihopat într-un thriller…

Rol după rol, un program foarte strâns. Cine te ghidează în materie de ce ar trebui să accepţi şi ce să refuzi? Sau de sfatul cui asculţi?

Am o echipă foarte bună care mi-a fost recomandată, începând cu agentul meu care mi-a adus rolul în piesa ce mi-a schimbat viaţa, continuând cu managerul meu şi agentul de la William Morris, care îl are în portofoliu şi pe Russell Crowe şi care e un tip formidabil. E în industrie de 21 de ani, iar eu am nevoie de oameni care cunosc industria, pentru că eu nu o cunosc. Nu sunt un puşti, nu vreau să ia alţii decizii pentru mine, dar vreau să fiu bine sfătuit. Toate s-au expandat acum, am extra-agenţi etc. Şi am ajuns într-un punct bizar pentru mine, în care ţi se oferă roluri, pe baza a ceea ce ai făcut, şi poţi să le refuzi. Însă, după ce am muncit atât de mult ca să ajung aici, mi se pare îngrozitor de greu să refuz ceva. Mă termină ideea! Eu le-aş îmbrăţişa pe toate, însă jocul se joacă altfel. Trebuie să fii strategic.

Ştiu că filmele acestea în care joc acum mă vor înghesui într-o categorie, aceea a tipului bine, sexy, de treabă etc. Dar eu vreau să joc personaje cât de diferite se poate. Vreau să mă asigur că nu sunt pus într-un sertar, vreau să le demonstrez oamenilor că sunt versatil, că pot mult mai mult de atât.

Cum rămâne cu teatrul? Ai de gând să mai joci?

Nu e nimic comparabil cu teatrul. Actoria de cinema e cu totul altceva, e un job cu totul diferit. Şi eu şi Dominic Cooper (partenerul de platou din Tamara Drewe, n.r.) ştim ce înseamnă disciplina pe scenă, ştim cum e să joci în faţa audienţei, să interferezi cu ea, să-i răspunzi. Iar publicul e ca apusul: niciodată nu e unul la fel. E o formă foarte interesantă de a învăţa să joci. Mi-ar plăcea să mai joc, însă acum sunt foarte ocupat. În plus, am petrecut ani buni în teatru, n-aş vrea să mă întorc cu orice rol, ci cu unul care să mă pasioneze în mod special. Poate anul viitor…

În materie de metodă de lucru, cât de diferit e să lucrezi cu Stephen Frears şi cu Ridley Scott, de pildă?

Sunt regizori de acelaşi calibru, chiar dacă fac filme diferite. Şi amândoi, având deja o vârstă, nu mai par să aibă întrebări fără răspuns pe platouri. Mă uitam la Ridley Scott în timp ce dădea indicaţii pe platouri câtorva sute de actori şi figuranţi, ştiind în fiecare clipă ce vrea, ce urmează să facă, ceea ce mi s-a părut incredibil. Stephen Frears e la fel, deşi echipa e mult mai mică.

Îţi place să improvizezi? Stephen Frears tocmai spunea că nu îi place să-şi lase actorii să improvizeze.

Nu a fost nevoie să improvizez, ar fi fost o insultă pentru un scenariu atât de bun. Însă, în general, poate prinde foarte bine să improvizezi.

Vrei să fii un actor versatil, să joci roluri diferite. Dincolo de toate acestea, la finalul zilei, pentru ce ai vrea să fii recunoscut?

Interesantă întrebare. De pildă, mă uit la Anthony Hopkins. E un actor formidabil, iar alegerile lui, de-a lungul timpului, au fost foarte inteligente. Cred că, dacă aş putea construi o carieră ca a lui, aş fi foarte fericit. Încă îmi caut locul în industria asta, oamenii nici măcar nu mă cunosc.

Cât de pregătit eşti pentru tot ce ar putea urma o dată cu celebritatea?

Sunt un observator foarte bun. Privesc, observ, învăţ, iau lecţii. Şi încerc să nu fac aceleaşi greşeli ca alţii. Aseară, pe iahtul lui Armani, de exemplu, eram atât de emoţionat în preajma oamenilor acelora din modă, din film, mega-personalităţi… Invitata mea a fost o ziaristă pe care am întâlnit-o la 24 ani şi m-a privit făcând cunoştinţă şi vorbind cu ei, cu Armani, cu toţi. Şi m-a întrebat dacă nu eram terifiat, pentru că m-am descurcat excelent. „E uimitor, dacă o să continui aşa, te vei integra perfect”. Şi ce dacă vor năvăli oameni să ceară autografe? Foarte bine, abia aştept! Nimeni nu mi-a cerut un autograf vreodată.