Al dracului unghi subiectiv – „Post Tenebras Lux”, de Carlos Reygadas

CORESPONDENŢĂ DE LA CANNES. La Carlos Reygadas cozile canneze au atins noi recorduri de lungime: zeci de oameni relaxaţi, veniţi în ultimul moment pentru că se credeau singurii fani, s-au trezit la cel puţin o sută de metri de intrare. În ciuda buzz-ului, mexicanul a ajuns  campionul huiduielilor în competiţia de până acum.

După ce s-a mai jucat de-a sacru versus carnal şi în Japón, Batalla en el cielo sau în genialul Stellet Licht, Reygadas o face din nou, dar de data asta sare calul, şi în loc de hipnotic e ciudat şi atât. Ceea ce n-ar fi fost chiar aşa de grav, dar se încurcă într-un ghem de idei şi metafore, şi nici la partea de mise-en-scène nu stă foarte bine. S-ar zice că Reygadas încearcă să-l copieze pe Lars von Trier, dar reuşeşte doar să ia ce e mai rău la el: vulpea din Antichrist e mic copil după ce vezi Post Tenebras Lux.

Cu o poveste asumat non-lineară, filmul prezintă o familie de burghezi urbani stabilită undeva la ţară, alternând „prezentul” cu contrastele dintre ei şi localnici şi frânturi din viaţa lor de la oraş – nu ştim dacă sunt din prezent sau din trecut. Întreaga chestiune nu duce nicăieri, doar trece haotic prin teme ca incapacitatea de a rezista tentaţiei (de orice fel), diferenţele de clasă sau superioritatea grupului în faţa individului şi se sfârşeşte with a bang – ştiu, e un mare spoiler, dar nu prea merită să urmăreşti o oră jumate de ameţeală vizuală şi diegetică pentru un om care îşi smulge capul cu propriile mâini şi nişte vaci care se murdăresc pe bot când beau din bălţi după ce a plouat cu sânge. Există şi momente sclipitoare, ca secvenţa de deschidere care arată ca o fotografie de Benoit Paillé, o îmbrăţişare stranie pe înserat sau orgia din saună, cu cărnuri filmate fabulos în lumini roşiatice, dar ele nu fac decât să dea senzaţia că vedem trei filme într-unul.

Post Tenebras Lux va fi cu siguranţă o mină de aur pentru orice film geek cu pretenţii filosofice, care va găsi o grămadă de fire de despicat în şaişpe. Într-adevăr, dacă citeşti totul în cheia luptei dintre natura umană şi diavolul care îşi vâră coada, atunci are sens, dar Reygadas apelează la nişte metafore grosolane pentru asta, cum ar fi un diavol animat care intră pe furiş în casa familiei sau, cum spuneam, un om care îşi smulge singur capul. Mai mult, o parte din scene sunt filmate printr-un fel de tunnel vision, care funcţionează excelent într-o secvenţă de deschidere năucitoare, dar îşi pierde valoarea mai târziu, apărând mult prea des şi prea in your face, de cele mai multe ori fără un scop clar – deja umblă vorba pe Croisette că ar fi unghiul subiectiv al diavolului, dar e când al lui, când al fetiţei/animalului/spectatorului, şi rezultatul final e mai degrabă efectul de copil care a descoperit o jucărie nouă şi nu mai vrea să o lase din mână.

Reygadas încearcă să ne ducă cu zăhărelul firescului vieţii de zi cu zi şi să ne dea una peste ceafă la final, dar ceea ce îi iese la perfecţie lui Apichatpong Weerasethakul e aici stricat cu pretenţii de auteur provocateur. Şi fiind unul din fanii care s-au trezit la ditai coada, chiar îmi pare rău să zic asta.

Corespondenţă de la Cannes de Andreea Dobre.

Etichete: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *