Aristoteles, mon amour

Autor: Ioana Ţurcan

Ştiu c-am încercat să scriu pe parcursul workshopului, dar când eşti la Aristoteles nu poţi decât să fii la Aristoteles! Şi cine n-a auzit de el, să pună mâna să-nveţe sau, şi mai bine, să vină la workshopul de anul viitor!

Zilele începeau, în prima săptămână, cu o vizită lungă prin sat, cu Muzeul Oului pentru unii sau cu Mina Cacica pentru alţii. Cert e că după ce ne-am găsit posibile subiecte, dădeam fuga la tutorul Jeroen Berkvens să ne lămurească ce şi cum. Ne petreceam timpul cu oamenii, îi observam şi chestionam până ştiam c-avem informaţiile necesare să-ncepem filmările.

În săptămâna a doua, când Rafi Pitts şi John Appel au ajuns în Vama, jud. Suceava, totul a devenit mai intens, mai energetic, dar nicidecum mai lipsit de voioşie. E drept că munceam de nu ne vedeam cu zilele, chiar dacă locuiam în aceeaşi casă. Am avut timp să lăsăm oboseala să se depună efectiv pe noi când dup-o zi de muncă ne ţineam de şotii. Aveam nopţi lungi şi albe pentru că vroiam să stăm unii cu alţii, ba la un film, ba la foc sau biliard, ba râzând ca proştii (vorba lui Cristi Iftime) pe câte-o terasă în timp ce urlam la lună.

S-a diminuat zbenguiala când s-au setat staţiile de montaj în săptămâna a treia; zbârnâiau ideile la propriu în şi din toate direcţiile. Atunci trebuia să ne distrăm mai în şoaptă, pentru că se monta şi se filma indiferent de timp sau vreme.

Când a venit juriul, s-a simţit o aşa-zisă conştientizare. Nu ne mai prosteam la cină cu muzica tare, pupând căţelul sau chinuind pisica, şi simţeam că ne apropiem de finalul workshopului şi de marele moment al ecranizării.

Însă la focul de tabără tot n-am renunţat. Era locul unde s-au anunţat echipele (ş-atunci s-a lăsat liniştea); era şi locul unde-am sărbătorit prima vizionare cu tutorii, dar atunci s-a lăsat c-o răpăială românească pe-o piesă de 50 de cenţi în timp ce ne huţuţam pe banca-leagăn sau scrânciob (cuvânt nou pentru mine învăţat de la Ilinca, pardon Răzvan).

Oamenii de la Aristoteles, vorba lui Norbert (Fodor), sunt vibranţi, mereu tineri şi puşi pe trăznăi. Ba veneau cu noi la filmări, sau îi rugam noi frumos să se urce prin turnurile bisericii pline de caca de porumbei, ba nu voiau la somn pe motiv că vor s-adoarmă înconjuraţi de oameni (şi căţel şi pisică) în faţa şemineului (vezi cazul Anca Romanescu şi căţeluşa Umbră).

De tutori ce să mai zic? Bieţii de ei au plecat peste mări şi ţări cu tot felul de cadouri „inventive”. Lui Jeroen i-am realizat un filmuleţ cu oamenii din Vama care încearcă să-i pronunţe numele şi să ni-l descrie conform acestuia, iar lui John Appel i-am dat un măr cu „An apple a day keeps the tutor away” şi un mixaj cu vocea lui, realizat de Mohamed, personajul Olesyei (Bortnyak).

Tania Rakhmanova a plecat acasă cu o cărămidă „marcată” de noi cu tot soiul de urări şi-un borcan de „ciuperciki” de la Anca Păunescu, iar Rafi Pitts c-o sabie de lemn „inscripţionată” Aristoteles Knight. Ce mai? Adică nu i-am chinuit destul cu neliniştile noastre, că i-am mai trimis acasă şi cu tot soiul de abrambureli. Mai ales lui Dan Nuţu i-am scris o plângere în ultima zi, aşa ca un răvaş frumos „împachetat” cu flori, că „Aristoteles was too good to be true” şi ne-am pozat cu pălăria lui, fiecare imitându-l într-o ipostază specifică.

Adevărul e c-o să simţim lipsa săptămânilor în care-am fost toţi bucuroşi să fim împreună în Vama, în satul pe care îl ştiam pe de rost, unde oamenii deja ne rugau să-i filmăm, unde preotul ne turna pălincă şi ne vorbea despre păcatele din Vama, mai cu ardoare despre cele cu interaction sexuelle. Noi încercam să scăpăm turnând pălinca în sticla cu apă (arăta la fel cu cea de alcool – vezi cazul Iulia Matei) şi scăpând sticla de vin pe jos (crezând că n-o să se spargă – cazul meu).

Despre viaţa fără Aristoteles am avut o simulare, aşa ca la BAC. Am plecat cu Iulia şi Norbert la Cluj, la admiterea la master, şi-am lipsit aproape două zile ce ni s-au părut o veşnicie. Când ne-am întors, zbieram de nebuni pe geamul trenului; l-am sunat pe Micky (Gavrilescu) să vină după noi (omul nostru de nădejde, greco-româno-belgian din echipa de producţie) şi i-am luat pe toţi la puricat de zici că trecuse-un an.

Pe lângă toate astea, fiecare echipă în parte a făcut un film, a câştigat experienţă, a filmat şi-a montat cu pasiune ca şi cum viaţa lor a depins de asta (mai cu seamă în cazul lui Andrei Toth şi-al Alexandrei Roată). Şi-n acelaşi timp ne-am căutat slujbe alternative în caz de Doamne Feri! Ne-antrenam la teniso-volei la modul profesionist (că sigur nu era ping-pong) de fiecare dată când ne-omora montajul sau filmarea sau viziunea regizorală; învăţam să turnăm bere cât să nu umplem paharul de spumă, mergeam la strâns de cartofi şi ciuperci sau ne-ncercam propria producţie de afinată.

Am dat greş în toate, pentru că niciunul dintre noi nu şi-ar schimba meseria şi nu şi-ar târgui pasiunea nici dac-ar trebui s-asculte non-stop Daft Punk sau Django Reinhardt, soundtrack-ul obsesivo-compulsiv de la Aristoteles indus de Norbert, Răzvan şi Andrej (Farba).

Ar trebui să mă grăbesc, că dacă mai scriu mult primesc de la Gregory (Brzozowski) o plângere care se-adaugă la cele o sută scrise deja şi adresate tuturor pe motiv că: ba n-a câştigat la bingo, ba că el nu-i Tarkovsky, ba că fetele din echipa lui îl iau în râs când el vorbeşte în englezo-francezo-spaniolo-rusă în aceiaşi frază. Chiar dacă şi-a creat un dicţionar, Essential Romanian for Filmmakers, şi cea mai importantă frază a fost „Nu mai pot să beau”, nu prea l-a/i-a folosit.

Ce mai? Eu vă mai zic ce v-am mai zis: să veniţi la workshop pentru că chiar şi noi, citez dintr-un iubit clasic în viaţă – Dan Nuţu – „generaţia asta de blegi”, am învăţat cât cuprinde şi-am vrea să fie Aristoteles în fiecare zi (nu de-alta, dar ne-au lipsit Crăiţa Nanu şi Cristina Haneş de la petrecerea-bowling din ultima seară)!

Bleaga de mine,

Ioana Ţurcan

Citeşte şi:

„Brick in the Wall” a răzbit la Aristoteles