Marcel Iureş, despre „În derivă”: „Atâta suferinţă merită comentată”

4
620

INTERVIU. Din 6 decembrie, Marcel Iureş e personajul central al celui mai bun serial românesc realizat până acum în România. În derivă debutează pe 6 decembrie, de la 20.30, pe canalul HBO, şi va fi difuzat de luni până joi, de la aceeaşi oră. În fiecare seară, o şedinţă de psihoterapie comprimată în 25 de minute de dialog care te ţine lipit de ecran – un pariu pe care l-au câştigat înainte şi producătorii israelieni cu varianta originală Be’ Tipul (2007), şi americanii cu In Treatment, ajuns deja la al treilea sezon. Cele 45 de episoade sunt primele produse integral în România de HBO Central Europe.

Un serial despre psihoterapie transferat pe pământ românesc părea o alegere riscantă, din cauza impresiei generale că românii evită psihologii. Însă dialogurile excelent adaptate de Andy Lupu, Anca Grădinariu şi Augustin Cupşa, regia lui Adrian Sitaru şi Titus Muntean şi un pumn de actori de primă mână risipesc orice îndoială: În derivă face toţi banii.

Omologul lui Gabriel Byrne (premiat cu Globul de Aur pentru rol), doctorul Andrei Poenaru (Iureş), se confruntă cu nevrozele şi indeciziile unei paciente care se îndrăgosteşte de el (Maria Dinulescu), ale unui soldat în Afganistan care a bombardat o şcoală, dar nu simte nici o remuşcare (Vlad Zamfirescu), ale doi parteneri care nu se pun de acord dacă să păstreze sau nu un copil, după cinci ani de tratamente de fertilizare (Andreea Bibiri şi Bogdan Dumitrache) şi ale unei gimnaste care face un accident înainte de olimpiadă (Maria Mitu). El însuşi are o căsnicie „în derivă” şi suficiente întrebări fără răspunsuri încât să ceară consiliere.

Într-un interviu acordat Filmreporter.ro, Marcel Iureş povesteşte de ce serialul acesta „ne-a nimerit pe noi, românii”, de ce nu şi-a bazat personajul pe „omologii” săi american şi israelian, dacă a avut un cuvânt de spus în alegerea celorlalţi actori şi cât de dificil e să ţii în spate un serial de 45 de episoade. „Eu am avut şi am o mare responsabilitate, chiar răspund de cum arată acest psihoterapeut, ca model uman, profesional”.

Aţi avut vreo clipă temerea că personajul şi filmul acesta, transferate în mediul românesc, ar putea să nu mai fie credibile?

Dimpotrivă, am avut speranţa şi, de multe ori, o formă de certitudine entuziastă. Se pupă greu certitudine cu entuziastă, dar…

Vă întreb asta pentru că unii dintre cei cărora le-am spus de serial au reacţionat aşa : „De ce să copiezi un serial străin despre psihoterapie în România? Sună fals din start. Românii nu merg la psiholog”

Dacă tot mi-aţi pus întrebarea asta, vă spun eu: foarte multă lume în România merge la psiholog. Ce îmi semnalaţi dvs. e o mentalitate, nu o realitate. Pacienţi sunt cu nemiluita, dacă e s-o luăm de-adevăratelea. Noi fugim de declaraţiile de genul ăsta, pentru că e important pentru noi cât de vânjoasă e naţia, nu mai contează ce preţ plăteşte un om vânjos ca să reuşească sau ca să se exprime sau să-şi întreţină familia, să creadă în continuare în ideea de cuplu, de normalitate, de tandreţe.

Spuneaţi ceva mai devreme că filmul acesta „ne-a nimerit pe noi”. De ce?

Ne-a nimerit pentru că nu vrem să ne cunoaştem. E foarte ciudat. Eu am o filozofie când vorbesc despre lucrurile nevăzute. Suntem un popor care a rezistat la enorm de multe schingiuiri şi nenorociri, suferinţe, fără să ne explice cineva de ce. Nimeni nu ne-a dat nici un fel de explicaţie, nici pe vremea lui Vasile Lupu şi Brâncoveanu şi a fanarioţilor, nici sub comunişti, nici acum, în devălmăşia asta generală. Bunul simţ ne obligă să recunoaştem că preţul e unul mare. Şi ar trebui să ne aşezăm şi să ne gândim de ce am murit cumva, termic, de ce sentimentele noastre sunt amestecate, de ce imităm tot ce vine din exterior, de ce găsim cu greu exemple de eroi, deşi e plină istoria de astfel de oameni. Atâta suferinţă merită comentată. Merită să aprinzi lumina pe ea. Sunt vorbe mari, dar cred că acest serial o să ne invite să fim un pic mai atenţi unii cu alţii, la proprii noştri copii, la fraţii noştri, la părinţii, la iubitele noastre.

Deci credeţi că filmul acesta ar putea schimba o fărâmă din mentalitatea generală sau, cel puţin, ar declanşa lent o schimbare?

Ştiţi cum se spune: schimbi mai uşor cursul unui râu decât mentalitatea unui popor. E chimie nevăzută, nimeni nu-şi poate asuma paternitatea schimbării mentalităţii unui popor. E foarte greu. Dar, da, ar putea molecula asta să schimbe ceva. Nu ştiu. Arunci o picătură de cerneală în mare şi ea nu se mai vede, deşi e acolo.

Pe cine aţi avut ca model, dintre cei doi psihoterapeuţi, pe Gabriel Byrne sau pe cel israelian? Pentru că Byrne, cel puţin, m-a enervat la început. Mi s-a părut prea rece şi prea imobil.

Pe nici unul. Nici pe cel american, nici pe cel israelian. Am încercat să mă pun în locul din care a privit toată povestea Hagai Levi, scenaristul serialului. Eu am avut şi am o mare responsabilitate, chiar răspund de cum arată acest psihoterapeut, ca model uman, profesional, de percepţia lui. Eu n-aş vrea să vă enerveze că e liniar şi prea profesional. N-aş vrea. Aş vrea să-l ţineţi minte. E o breaslă de suferitori, la rândul lor. Aici sunt o sumedenie de încercări de răspunsuri, care vin din curiozităţi nemărturisite. Unde se duce – dacă e să privim aşa, trivial, sufletul unui psiholog, psihoterapeut sau psihanalist – toată cantitatea de informaţii, cu însemnătatea ei cu tot, cu reverberaţiile ei la nivel de creier, de sinapse, de glande? Ce capacităţi are această persoană? La fel la duhovnici. E un cuptor în care se ard toate astea şi devin altceva? Sau e un purtător de informaţii? Se dizolvă în persoana mea şi în neputinţele mele ori nu se dizolvă niciodată şi rămân ca un corp străin? Nu se ştie. Asta e partea misterioasă.

Aţi avut discuţii cu vreun psihoterapeut?

Am avut. Nu lungă, pentru că m-ar fi dus în zona Gabriel Byrne. A fost ultra-ultra-consiliat, din câte ştiu. Iar el a jucat un personaj ultra-profesionist. E o chestie care ţine de program profesional. Asta a vrut el, aşa a ales.

Pentru că aţi fost gazda personajelor şi gazda actorilor, chiar, timp de patru luni, aţi avut un cuvânt de spus în alegerea celorlalţi parteneri de platou?

În anumite situaţii, da. În altele, nu. Nici nu ştiu cum să vă răspund, pentru că e bine şi aşa şi aşa. Nu sunt un om care să vrea o putere hegemonică, deşi ştiu multe şi pot face multe lucruri foarte bune în zona asta. Pentru că am experienţă şi simţul omului-actor. De exemplu, cred mult mai mult în cum tace şi cum ascultă un actor, decât în cum vorbeşte şi cum se mişcă. Eu vorbesc aici de actorul de film. Majoritatea actorilor din acest serial vin de pe scenă, ei au un tip de combustie pe care actorii de cinema şi TV nu-l au. Aşa că aici e ca la equalizer, trebuie să reglezi interpretarea. Sunt figuri neuzate, în primul rând. Nu le vezi toată ziua, bună ziua. Ceea ce e foarte important.

La personajul dvs., unde aţi întâmpinat cele mai mari dificultăţi? În a-l aborda, a-l înţelege.

Eu nu cred în concurenţialitate. Nu cred că trebuie să concurăm unii cu alţii atunci facem împreună ceva.

Dar cu dvs. înşivă?

N-am o stare de concurenţă, ci una de căutare, de luptă, dacă vreţi. Dar, în tempo-ul şi la viteza naturală. Iar eu sunt mai încet. Sunt ca furnica aceea care parcurge un metru pătrat mergând pe fiecare fir de iarbă, mai o creangă, mai o pietricică… Însă industria asta presupune viteză, cuvânt de care eu leg şi un fel de sacrificare. Sacrificăm, dacă vreţi, timpul de a sta să te gândeşti, de a lăsa să stea în tine o vorbă, o situaţie. Durează să te gândeşti ce anume din viaţa ta seamănă cu situaţia din film. Durează să asculţi un argument, să taci pe marginea lui şi apoi să formulezi. Mintea umană aşa funcţionează.

Cel mai greu lucru a fost purtatul de grijă a ceea ce se înţelege din ce spunem noi, actorii. Formularea. Dacă îmi permiteţi, vă spun ce au descoperit oamenii de ştiinţă actuali, austriecii. Au descoperit că efortul de a formula, adică ce încerc eu să fac acum, epuizează 80-90% din capacitatea creatoare a unui om. A ne face să ne înţelegem unii pe alţii utilizând sintaxă, adjective, adverbe, metafore, simboluri, într-o ordine sugestivă, e cel mai mare obstacol imaginat vreodată între oameni. E o grijă, pentru că filmul acesta stă în dialoguri.

4 COMENTARII

  1. Fiecare profesie are propriile mituri. Pentru psihoterapeut, un astfel de mit este acela de „a fi intreg – perfect”, mitul conform caruia un psihoterapeut practician a trecut peste un prag, iar acum se situeaza dincolo de a avea nevoie de ajutor pentru el insusi. Cum afecteaza mitul „ a fi intreg – perfect” psihoterapeutul? Ca psihoterapeuti in camera de consultatii terapeutice, trebuie sa discernem cu foarte multa grija cat din propria experienta sa dezvaluim cu fiecare client in parte. Multe parti sunt deplasate in timpul oferirii de psihoterapie, stimulandu-ne in mod natural sa cautam adanc in propriile fiinte in timpul cat suntem prezenti cu clientii nostri. Acest mit poate servi ca un obstacol in autodezvaluire – si, in mod automat, astfel in contextul unei sedinte de terapie. Daca psihoterapeutul observa ca acordarea de terapie clientilor ii creeaza un sentiment continuu de neliniste interioara crescuta, precum ii creeaza lui Andrei Poenaru, atunci psihoterapeutul ar fi potrivit sa ia in considerare nu numai consulatia, ci si psihoterapia individuala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here