*Se întoarce în seara asta, la TVR 1, de la ora 22.00, cu primul episod din al doilea sezon. Ştiu, ştiu, mereu anunţ din scurt, sper ca data viitoare să anunţ evenimentele astea – premierele TV – mai din timp.
Mad Men e genul de serial pe care nu l-aş fi înghiţit în trecut, însă soclul pe care îl ţin (şi pe bună dreptate îl ţin acolo, la înălţime) e o dovadă că m-am maturizat şi că nu mai am ADHD-ul specific filmelor, cărţilor, serialelor din prezent.
La Mad Men nu te uiţi, pe Mad Men îl savurezi, neapărat de mai multe ori. Mad Men te face să gândeşti, să despici firul în patru, să analizezi pe o parte şi pe alta şi vestea bună e că niciodată temele nu se vor epuiza şi nici detaliile pe care le poţi observa şi ordona.
În serialul ăsta nu există explozii, împuşcături, răpiri, scene de urmăriri cu maşini sau investigaţii de crimă. Morţile sunt, în general naturale, cu excepţia a ce se întâmplă în episodul al doilea din acest sezon. Iar unul dintre decese este tratat umoristic. Există însă sex, din belşug, aventuri extraconjugale, alcool turnat în pahare classy, ţigări (mai ales Lucky Strike) fumate, sudate, femei frumoase şi elegante.
Acţiunea nu te ţine neapărat cu sufletul la gură, pentru că poveştile se desfăşoară încet, la pas de promenadă, dar fără să-ţi dai seama se strâng în mănunchiuri, se acumulează şi, în punctul culminant, te lovesc în moalele capului. Bănuiesc că adevăratul secret este că vrei să-i cunoşti pe oamenii ăştia, ca într-o relaţie de prietenie sau una amoroasă. Începi cu gesturile lor, cu faţada pe care o afişează, observând atent fisurile din măşti. Te scufunzi în anii ’60, atunci când încă mai trebuia să te prefaci, să-ţi asumi un rol.
Don Draper (Jon Hamm) încă mai încearcă să ascundă conflictul dintre el şi identitatea lui reală, vagabondul Dick Whitman. Betty Draper (January Jones) ascunde frustrările cauzate de mariajul cu Don şi modurile în care educaţia care i s-a făcut a transformat-o într-un copil fără o legătură cu lumea reală. Art directorul Salvatore s-a căsătorit între sezoane, pentru a-şi ascunde homosexualitatea. Altfel, viaţa lui ar fi distrusă. Peggy Olson (Elisabeth Moss) îşi ascunde sarcina de la sfârşitul sezonului I şi încearcă să devină one of the mad men, one of the boys.
La începutul acestui sezon, conflictul se poartă între The Times They Are-A Changing şi Don Draper vrea să rămână la fel (deşi asta este una dintre marile teme ale serialului în sine). Începe cu o vizită anuală a lui Don la medic, care, la cei 36 de ani ai lui, îl face să se simtă mult mai bătrân şi depăşit de situaţie. Şi în lumea publicităţii lucrurile se schimbă: clienţii vor copywriteri mai tineri, echipe de copywriter şi art, iar Duck Phillips (Mark Moses), şeful pe accounts, e dispus să încerce toate aceste lucruri noi, doar pentru a mai agăţa un client sau doi. Draper nici nu vrea să audă de aşa ceva. Omul care nu vrea să vândă nimic prin fuste scurte şi decolteuri, omul care se foloseşte de emoţii în reclame, nu e dispus să încerce să devină mai superficial, mai hip, nu vrea să ia nicio scurtătură.
Conflictul ăsta între tradiţional şi modern se reîncarnează într-un obiect de birou în primul episod al sezonului 2: un copiator/xerox, care poate ocupa un birou întreg, atât de voluminos e. Iar copiatorul este o armă folosită de faţeta tradiţională a feminităţii, Joan Holloway (Christina Hendricks) şi faţeta modernă, progresistă, Peggy.
Cred că e inutil să spun ceva despre felul în care joacă Jon Hamm şi multele nuanţe ale lui Don pe care le scoate la iveală. Aş vrea doar să spun că anii ’60 sunt unul dintre protagoniştii serialului american, poate chiar eroul principal. Uitându-mă la episoade, simt o anumită nerăbdare legată de viitor şi de toate evenimentele pe care le-ar putea menţiona şi include. În sezonul I au fost alegerile – Nixon versus Kennedy, în primul episod din acest sezon o vedem pe Jackie Kennedy prezentându-le reporterilor Casa Albă. Şi deceniul marilor schimbări în lume este prezent în multe, diferite şi subtile moduri, iar mai încolo schimbările vor fi şi mai pronunţate.
Un exemplu pentru geniul lui Mad Men este felul în care au pornit cu două personaje pe care nu le puteam suporta, Peggy Olsen şi Pete Campbell, şi pe parcurs îi fac atât de umani şi-i maturizează atât de bine (şi credibil), încât acum sunt personajele mele preferate după Don.
Aş fi vrut să scriu despre Mad Men cel mai bun text de-al meu de până acum. Din păcate, am reuşit să includ doar câteva idei. Va urma!
