Într-un interviu cu membrii echipei care a realizat filmul Comoara, premiat la Cannes cu Un Certain Talent, în cadrul secţiunii Un Certain Regard, aflăm cum a fost pentru Corneliu Cozmei să joace pentru prima dată într-un film sau cum s-a simţit Toma Cuzin să-i aibă colegi de platou pe fiul şi pe soţia sa. Emoţiile de la Cannes, umorul din timpul filmărilor, căutarea comorii sunt poveştile spuse de Adrian Purcărescu şi Tudor Mircea.
Am auzit că aveţi deja oferte de roluri, domnule Cozmei!
Corneliu Cozmei: Asta nu ştiu..
Mi-a povestit domnul Porumboiu că poate vă schimbaţi cariera. Că peste câţiva ani îl invitaţi dvs. pe el la premieră, la Cannes.
Da, sigur acum, la final! Da, mi-a dat cineva un scenariu să îl citesc. Şi l-am citit. Şi a rămas că ţinem legătura.
Bun, deci, domnul Porumboiu poate avea dreptate: că o să îl invitaţi dvs. pe el la Cannes. Se mai schimbă lucrurile.
A, nu, eu mă duc direct la Oscar. Timp să am.
Şi dvs., domnule Cuzin, ce carieră îţi mai propui să ai?
Eu, senator.
Bun, avem încredere în tine!
Tudor Mircea: Nu mai bine la primărie? Funcţionar de primărie,
Nu mai bine primar direct?
Toma Cuzin: Ba da, primar.
Spuneţi-mi si mie povestea filmului. A voastră cu fimul.
Adrian Purcărescu: La mine a pornit dintr-o poveste mult din spate, cu vreo 5-6 ani în urmă, de atunci mă cunosc cu Cornel Porumboiu. Eu am încercat să fac un film pe care nu am reuşit să îl termin. Film documentar, de ficţiune? Da, de ficţiune. Şi a fost foarte interesat să cunoască un tip care, de ani de zile, se ţine să facă un film, care nu se lasă, şi nu reuşeşte să îl termine din considerente financiare.
Prima oară când ne-am întâlnit i-au plăcut materialele, a rămas că mă poate ajuta, într-o anumită măsură, dupa care şi eu mi-am dat seama că nu prea pot să mai ţin în producţie un astfel de film şi atunci el a spus „hai să gasim o soluţie astfel încât să încheiem într-un fel povestea asta a ta: hai să fac eu un documentar prin care materialele astea pe care le-ai filmat tu să le montăm într-un anumit fel, iar acolo unde nu ai filmat, să povesteşti ceea ce urma să fie în film”.
Ne–am apucat şi am filmat vreo cinci zile, dar materialul nu mergea, nici eu nu am simţit că merge…
Şi povestea e aceeaşi? Nu, povestea e cu totul diferită, e din anii ’80, se petrece înainte de ’89. E oarecum inspirată dintr-o altă poveste de-ale mele, petrecută în anii ’80.
Deci, e o poveste a unei poveşti dintr-o poveste. Şi povestea comorii? Acel documentar pe care voia domnul Porumboiu să îl facă?
Acel documentar nu mergea. E foarte dificil ca om de film să spui în imagini ceea ce poţi spune în cuvinte, şi el între timp a început să caute alte soluţii şi a auzit de legenda asta, de comoara de la Islaz. Apoi a zis „hai să începem să vedem dacă acolo putem să căutăm ceva”. Şi am mers acolo, am început să săpăm, să căutăm.
Şi casa, grădina ale cui sunt?
Ale documentarului. E o locaţie autentică a bunicilor şi străbunicilor mei. Deci, din punctul ăsta de vedere, totul e autentic. Numai că, din momentul în care am început să filmăm acolo, am filmat două zile în Islaz, el începuse să dea tot felul de indicaţii, încerca să provoace nişte lucruri, pentru că şi el se simţea un pic stingher în casa aia – era o casă pe care eu şi fratele meu încercam să o refacem după zeci de ani de traume sociale, politice, istorice – şi nu găsea soluţia.
Şi, tot dând indicaţii, şi-a dat seama că intrăm într-o zonă de ficţiune. Nu mai funcţiona documentarul şi atunci a zis: „Fac un film de ficţiune“.
