„Iluzionistul” şi regretele lui Jacques Tati

E atâta duioşie şi tristeţe în Iluzionistul, încât, atunci când ieşi de la film, te uiţi cu melancolie la oamenii de pe drum şi îţi aminteşti de dimineţile călduţe când mama îţi pregătea pâine cu margarină şi dulceaţă.

Sylvain Chomet (Tripletele din Belleville) semnează această animaţie nostalgic-duioasă despre Tatischeff, un bătrân magician politicos şi pedant care încearcă să-şi găsească locul într-o lume ce nu prea mai are nevoie de trucurile sale demodate.

Averea lui sunt un frac elegant, un iepure gras care muşcă, o umbrelă, câteva eşarfe şi o valiză. În viaţa calculată şi singuratică a lui Tatischeff apare Alice, o tânără scoţiană dintr-un sat de pescari, pentru care iluzionistul e capabil de mici minuni cotidiene. De sub batista sa apar întâi nişte pantofiori roşii, lucioşi, apoi o hăinuţă albă, apoi alţi pantofi albi, apoi o rochie albastră. Numerele de „magie” îi răpesc domnului Tatischeff nopţile – pentru că se angajează la un service auto din Edinburgh– şi puţina demnitate rămasă, până într-o zi, când Alice deschide ochii.

Povestea, aproape fără dialog – motiv pentru care nu a avut nevoie nici de subtitrare – este inspirată de un scenariu scris de Jacques Tati în anii 50 şi ţinut în sertar până în 2005, când a fost preluat de Chomet. Iluzionistul este o declaraţie de dragoste a lui Sylvain Chomet pentru maestrul Jacques Tati, şi pentru frumoasa iluzie care se numeşte cinema, pentru acea categorie de oameni fundamental blânzi, dar singuri, dispuşi să creeze mici minuni pentru cei din jur. Şi despre părinţii care întreţin cât pot magia pentru copiii lor.

Tatischeff este chiar numele din buletin al lui Tati, iar silueta de om meticulos, excesiv de manierat şi cu mers accidentat e împrumutată de la Monsieur Hulot. Scenariul filmului a declanşat disecţia publică a unui episod controversat din viaţa lui Jacques Tati, episod care e posibil să fi imprimat acea tristeţe iremediabilă poveştii.

Sylvain Chomet susţine că o animaţie după acest scenariu i-ar fi fost sugerată de fiica lui Tati, Sophie Tatischeff, cu puţin înainte de a muri. Povestea îi fusese prezentată ca fiindu-i dedicată ei, sub forma unei scrisori, în anii 50. Declaraţia animatorului a iscat un protest din partea urmaşilor fiicei nelegitime a cineastului francez, Helga Marie-Jeanne Schiel, care susţin, la rândul lor, că scenariul i-ar fi fost dedicat de fapt acesteia din urmă. Nepotul regizorului francez, Richard McDonald, a trimis o scrisoare extrem de amplă presei britanice şi americane, în care lămureşte contextul şi îi acuză pe producătorii animaţiei că ignoră paternitatea poveştii.

Potrivit acestuia, Iluzionistul este o semi-autobiografie sentimentală scrisă de Jacques Tatischeff într-o perioadă în care avea multe de regretat. Colegii de scenă din cabaretul parizian îl dăduseră afară pentru că-i trădase pe unul dintre ei, în timpul războiului, şi pentru că-şi abandonase fiica. Mama fetiţei, Herta Schiel, fusese iubita şi partenera lui de scenă cale de mulţi ani. Când Helga împlinise 13 ani, Tati scria această poveste pentru „fiica mea adolescentă”, în care o copilă se ataşează de un bătrân magician. La vremea aceea, Sophie avea doar 9 ani, prin urmare s-a tras concluzia că adolescenta era copilul pe care cineastul îl părăsise.

„Înţeleg pe deplin de ce Tati n-a putut să aducă povestea asta pe ecran. Era mult prea personală, vorbea despre lucruri pe care doar el le ştia foarte bine, preferând să se ascundă în spatele figurii domnului Hulot”, a declarat la un moment dat Chomet, el însuşi tată a unei adolescente pe care o vede doar în week-end-uri programate.

Filmul de animaţie – care rulează în cinematografele din România din 3 decembrie – a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene şi probabil va şi câştiga la gala din 4 decembrie, de la Talinn.

Iluzionistul poate fi văzut la Movieplex Cinema Plaza, Hollywood Multiplex, Studio, Cinema City Cotroceni, NCRR din Capitală şi Odeon Cineplex din Cluj.