Making Waves (3): Propaganda şi Hollywood-ul românesc

0
220
Credit foto: Lucien Samaha & RFI
Credit foto: Lucien Samaha & RFI

Ziua a treia la Making Waves: New Romanian Cinema a însemnat Love Building, Trei exerciţii de interpretare marca Cristi Puiu, două filme legate de tema ediţiei – propaganda (Soarele prins în plasă, de Stefan Uher, şi Ciocârlii pe sârmă, de Jiri Menzel), şi o lansare de carte, prima în limba engleză despre cinema-ul românesc.

În paralel, în două săli ale Elinor Bunin Munroe Center se derulau lumi diferite: într-una se vorbea lejer despre dragoste (Love Building a fost sold out, iar Q&A-ul cu scenarista Oana Răsuceanu şi actorul Eugen Lumezianu, unul dintre cele mai simpatice de până acum), în cealaltă se dezbătea aprins despre propagandă. „Creative Freedom through Cinema” – panel moderat de Corina Şuteu, preşedintele Making Waves – i-a avut ca invitaţi pe regizorii Nae Caranfil şi Tom Wilson, istoricii de film Štěpán Hulík şi Dominique Nasta şi selecţionerul Irena Kovarova.

Într-o oră, nu doar că nu poţi epuiza subiectul, dar abia dacă apuci să atingi, în treacăt, câteva puncte esenţiale. Din fericire, invitaţii – cum nu se întâmplă prea des la panel-uri – au fost cât se poate de eficienţi în discurs. S-a trecut de la propaganda regimurilor totalitare la cea a lumii libere, s-au făcut comparaţii între fosta Cehoslovacie şi România şi s-a ajuns la concluzia, printre altele, că cinematografia română a avut o poveste cu totul specială în spaţiul ex-sovietic.

„Propaganda e un lucru minunat care i s-a întâmplat filmului românesc”

Cea mai neaşteptată afirmaţie a venit de la Dominique Nasta, istoric de film de origine română, profesoară la Université Libre din Bruxelles şi autoarea primei cărţi în limba engleză despre cinema-ul românesc, „Contemporary Romanian Cinema: The History of An Unexpected Miracle”: „Propaganda e un lucru minunat care i s-a întâmplat filmului românesc”. Oricât de paradoxală ar fi fraza, explicaţia care urmează o face perfect legitimă, dintr-o anumită perspectivă: când a pornit maşinăria propagandei, regimul comunist a încurajat, colateral, o masivă investiţie în echipamente şi în oameni.

„Când am început să lucrez la carte, am realizat că România era percepută ca o gaură neagră pe harta cinematografiei. Şi mi-a fost foarte greu să-i conving pe oameni că, dincolo de Noul Val, s-au făcut foarte multe filme de gen, că au existat autori importanţi şi înainte. Am realizat apoi că România a fost un satelit foarte diferit al URSS. Era diferit pentru că regimul comunist a decis că vrea să facă propriul său cinema, cu propriile lui reguli şi propriile lui scenarii. Foarte puţini ştiu că România şi-a creat un mic Hollywood, iar western-urile proiectate aici demonstrează asta. Existau musicaluri, filme pentru copii, filme de aventuri”, a detaliat Dominique Nasta.

Nae Caranfil, al cărui film, Closer to the Moon, are ca temă centrală propaganda, a pus în discuţie cele două mari feluri de a face filme „cu mesaj”: ca temă de serviciu şi din convingere. „Cine a crezut cu adevărat în ce face şi cine nu? Asta e marea întrebare despre cineaştii din timpul comunismului. Pentru că unii erau simpli mercenari, care ştiau că nu are rost să eludezi sistemul, pentru că el era întotdeauna mai deştept decât tine, şi unii au încercat să se strecoare printre comenzi. Cei din urmă se considerau artişti”, a spus Caranfil.

„Scăpările” din filme, multe dintre ele, treceau însă de cenzură cu buna ştiinţă a Partidului. „Publicul avea nevoie să evadeze. Partidul a înţeles asta şi le-a permis unora dintre filme să împlinească această nevoie populară. În felul ăsta, oamenii continuau să vină la cinema şi să vadă şi filmele lor. Ar fi fost o greşeală să-i intoxici pe oameni cu aceleaşi mesaje”, a explicat regizorul.

Nae Caranfil şi Tom Wilson. Credit foto: Lucien Samaha & RFI

„Au măcelărit tot ce înseamnă literatură română”

Un artist reuşea cumva să le comunice celor din sală, într-un limbaj mai mult sau mai puţin codat, că el ştie „adevărul”. „Subversiunea era marca auctorială atunci; să găseşti metafore şi detalii insinuante prin care să transmiţi publicului că tu ştii care e realitatea, dar nu o poţi arăta. După Revoluţie, când au avut libertate creativă deplină, mulţi dintre cineaştii de atunci n-au ştiut ce să facă cu ea. Ştiu un regizor care era atât de confuz! Totul îi scăpa printre degete, pentru că totul era atât de copleşitor şi agresiv, atât de ireal pentru el! Nu putea să prindă realitatea, s-o înţeleagă. Deci libertatea creativă nu e bună pentru toată lumea”, a încheiat, amuzat, Caranfil.

Tot el a subliniat că apetenţa pentru hiperrealism a cineaştilor Noului Val vine şi ca reacţie la continua încercare de manipulare a realităţii de dinainte de 89. „După aproape jumătate de secol de propagandă şi cenzură, Noul Val a trecut în extrema cealaltă: încearcă să evite din răsputeri manipularea de orice tip. Evită pe cât posibil să folosească orice cârjă emoţională. Chiar şi făcând asta, ei vă mint, de fapt, că ar exista un ochi obiectiv. Cred că a minţi e parte din orice artă. Minciuna şi adevărul sunt soţ şi soţie, în orice formă de artă”.

Marele regret al lui Nae Caranfil ţine de transpunerile pe ecran ale operelor literare, în epoca aceea. „Au măcelărit tot ce înseamnă literatură română. Nu există genocid mai mare decât ce au făcut cineaştii români cu literatura română – cu foarte puţine excepţii – înainte de 1989”.

Superman şi steagul american

În fosta Cehoslovacie, fuga de propagandă şi cenzură a sfârşit în altceva, mai nociv – autocenzură, a remarcat istoricul de film Štěpán Hulík. „Făceau filme comerciale, crowdpleasere fără subiecte politice. Vrem să satisfacem audienţa, să plece acasă cu un sentiment plăcut. E ca şi cum cineaştilor cehi le-ar fi teamă să facă filme care să fie neplăcute sau dureroase pentru public”. Unii au cedat, iar amintirea acelor filme încă le bântuie carierele. „Filmele din anii 70-80, multe dintre ele, erau de propagandă, iar unii regizori au fost într-un fel sau altul obligaţi să le realizeze. E povestea tristă a multora dintre cineaştii talentaţi ai vremii, care au devenit servitori ai regimului”, a adăugat Hulík.

Urmărind filmul lui Tom Wilson, Experimentul Bucureşti, selecţionerul Irena Kovarova a avut revelaţia târzie că nu toate ţările din fostul bloc comunist au avut acelaşi traseu după 1989. „Mi-am dat seama că ceea ce credeam noi, şi anume că toate ţările din fostul bloc comunist au trecut prin acelaşi proces, că au avut loc alegeri libere după 89, nu e deloc adevărat. Nu suntem deloc în aceeaşi poveste. Şi nu mi-am dat seama cât de legată e actuala clasă politică de cea din comunism. Nu mi-am dat seama din nici unul dintre filmele româneşti văzute până acum, e ciudat”.

Hollywood-ul rămâne o uriaşă maşinărie de propagandă, cea mai eficientă, tocmai pentru că e entertaining şi nu e asumată.  Irina Kovarova a făcut legătura între propaganda totalitară şi cea hollywoodiană, printr-o amintire post-1989. „Superman s-a dat prima dată în 1990, la televiziunea cehoslovacă. Era prima oară când vedeam Superman, m-am nimerit atunci într-un bar, era la televizor. Şi am văzut cum Superman zbura cu un steag american în mână; a fost cea mai ridicolă imagine pe care o văzusem vreodată! M-am gândit că nu doar noi am crescut cu propaganda, americanii făceau exact acelaşi lucru”.

„Pretindem că avem puterea, dar n-o avem”

Tom Wilson a propus o revenire la ziua de azi, în termeni radicali şi categorici. Într-o lume care se pretinde liberă, există puţine lucruri cu adevărat revelatoare şi subversive pe care să le poţi spune fără consecinţe, susţine regizorul şi DJ-ul britanic stabilit în România. „În visele mele, aş fi un activist Occupy. Însă, din păcate, nu e chiar aşa de simplu. Nu ai avea bani, viaţa ta ar fi întoarsă pe dos, ai avea cazier, nu-ţi vei putea trimite copiii la universitate. Deci, cred că ideea de artă şi de struggling artist e unealta perfectă pentru propagandă”, a spus Wilson.

„Ce facem noi aici, în această cameră, e perfectă propagandă. Stăm la dezbatere şi ne gândim cu toţii: Hey, trăim în această lume avansată, în democraţia occidentală, suntem liberi să spunem orice despre Obama sau oricine altcineva. Nu suntem grozavi? Nu-i aşa că nu e ca în China sau Coreea de Nord? Când, de fapt, dacă am avea ceva cu adevărat exploziv de spus, care ar pune în pericol autorităţile, ce ni s-ar întâmpla? Uitaţi-vă cum au fost trataţi protestatarii Occupy sau activiştii ecologişti din Marea Britanie, unde poliţişti sub acoperire au întemeiat familii cu activişti, în misiune fiind. Pretindem că avem puterea, dar n-o avem. Nu suntem în poziţii de putere, iar oamenii care vor să schimbe lucrurile în Vest nu au putere, de fapt”

Ca răspuns la o întrebare din public, Wilson a declarat că Internetul, văzut ca un spaţiu al libertăţii absolute, nu face decât să înece adevărul în miile de perspective pe care le conţine.  „Ni se pare că adevărul e acolo, undeva, trebuie doar să-l căutăm pe Internet. Adevărul e cu totul altul: Internetul multiplică perspectivele atât de mult, încât nu poţi desluşi ce e real şi ce nu. Deci, eu cred că Internetul induce şi mai multă confuzie, suntem exact în aceeaşi situaţie ca acum 50 de ani, când aveam doar câteva surse de informare”.

Nae Caranfil

Cred că întreaga istorie a cinema-ului este o ciocnire între explorarea realităţii şi propagandă. Nu uitaţi că totul a început când Lenin a spus Filmul este cea mai importantă artă pentru noi. Şi m-am tot gândit la asta. De ce nu orice altă artă? În plus, filmul încă nu era perceput ca o formă de artă, era la începuturi şi nu era luat cu totul în serios.

Aşa că răspunsul meu stă într-o expresie pe care o foloseşte toată lumea: Am văzut cu ochii mei. Ceea ce vezi cu ochii tăi nu poate fi pus la îndoială. Şi cinema-ul e ceea ce vezi cu ochii tăi. Lenin a fost suficient de inteligent să-şi dea seama că o imagine captată pe ecran poate minţi mai convingător decât orice altceva.

Nu sunt obiectiv ca cineast, nu pot fi obiectiv, aşa că încerc să vă conving pe toţi să-mi împărtăşiţi viziunea. Deci, vă manipulez într-un fel.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here