Eva Pervolovici și întâlnirea cu „Marussia”

1
240

marussia

Autor: Iosif Prodan

În cadrul Zilelor Filmului Francofon, organizatorii au proiectat și debutul în lungmetraj al regizoarei românce stabilite în Franța, Eva Pervolovici. Marussia e ficțiune, dar cam 90% din poveste este inspirată din realitatea Larisei și Marussiei, mamă și fiică, rusoaice care trăiesc în Paris fără a avea acte, locuință și de muncă timp de aproximativ 5 ani.

Nu reușesc să obțină azil, nici job-urile pe care comunitatea rusească i le propune mamei nu sînt ușor de acceptat de Larisa, care pretinde că e „fashion journalist”, așa că fiecare dimineață e realmente un nou început și fiecare seară un posibil final. Filmul a fost selectat la Berlinala din 2013 și la o serie de alte festivaluri în Europa, a fost difuzat de HBO Rusia și momentan își caută distribuitor în România.

După proiecția de la Institutul Francez, am vorbit cu regizoarea Eva Pervolovici și actrița care joacă rolul mamei din film, Dinara Drukarova – care are în palmares nominalizări la Cesar și EFA și a jucat în filme de Michael Haneke, Alexei Balabanov sau Fernando Meirelles.

Eva, spuneai la Q&A-ul de după film că ai început să lucrezi la acest film absolut întîmplător, după ce Marussia venise să se joace cu tine la un masterclass ținut de Nikita Mihalkov în Paris. Cum s-au petrecut lucrurille?

Eva: S-au petrecut chiar așa, din întîmplare. După episodul de la masterclass, cînd i-am și cerut numărul de telefon Larisei, nu le-am mai sunat vreo 3 luni pentru că aveam alte proiecte și alte filmări. Dar nu eram în căutarea unui subiect, nu ma gîndisem la Marusia și Larisa ca poveste pentru un film. Încet-încet s-au acumulat întîlniri, discuții, întîmplări ciudate – totul a fost gradual pînă în momentul în care am decis să fac propriu-zis filmul.

Este viața celor două la fel de „jucăușă” precum cea a personajelor din film? Sau e doar modul în care ai văzut tu ca artist ceea ce se întîmplă cu ele?

Dinara: Viața lor nu e deloc amuzantă. Situațiile prin care trece Larisa sînt inacceptabile pentru un om normal, mai ales că are și un copil mic pe care îl cară după ea peste tot. Dar, într-adevăr, ea are stilul ăsta de a crea mici situații vesele sau chiar de a intra în vorbă cu oameni alături de care să rămînă ulterior, exact cum e și în film.

Eva: Uneori și mie mi se pare că trăiește cumva ca într-un basm, își creează tot felul de resorturi ca să ramînă în continuare un personaj de „fantasy world”. Însă filmul e ceva mai fericit decît realitatea lor. Am și vorbit cu Dinara în timp ce pregăteam rolul Larisei, că ar trebui să construim un personaj cu care publicul să empatizeze, nu pe care să-l antipatizeze.

Dinara, ca rusoaică stabilită în Paris, tu cum te-ai raportat la persoana mamei, Larisa din realitate? Ai judecat-o în vreun fel pentru stilul de viață pe care-l are, așa cum în film comunitatea rusească o face?

Dinara: Da, am judecat-o foarte mult pentru că nu înțeleg atitudinea asta a ei. Eu sînt complet diferită. Însă, pe cealaltă parte, n-o poți judeca pînă la capăt. Pînă la urmă, are un copil pe care-l iubește foarte mult și… totuși, mi se pare inacceptabil. Personal, nu i-aș putea face așa ceva copilului meu.

I-ai spus ce crezi despre ea după ce v-ați întîlnit și în timp ce te pregăteai să-i joci rolul?

Dinara: Da, am vorbit, dar nu foarte mult. Oricum, e greu să-i schimbi modul în care trăiește.

Dar doar pentru a o înțelege mai bine, poate.

Eva: Ea are oricum perspectiva asta că, de fapt, așa îi oferă o educație bună fetei ei. Va fi mai puternică și mai diferită decît alți copii. Cu alte cuvinte, e mai important să sufere acum decît mai tîrziu, iar asta o va face mai specială și oricum diferită.

Cum ați intrat în legătură cu comunitatea rusă din Paris?

Dinara: Aici ne-a ajutat Larisa.

Eva: Practic, relația mea cu Larisa și Marusia a început în cadrul comunității rusești. Cumva, așa cred că au și reușit să supraviețuiască atîta timp, 4-5 ani în Paris, neavînd unde să stea propriu-zis. Primeau mîncare și bani de acolo, mergeau tot timpul la Biserică.

Întreb pentru că în film relația Larisei cu comunitatea pare destul de tensionată. În realitate lucrurile sînt ceva mai relaxate?

Eva: Nu, cred că și în realitate era la fel de multă tensiune. De fiecare dată cînd mă întîlneam cu Larisa mă invita să mergem la Biserică, chiar și cînd căutam figurație pentru film tot acolo am mers și am putut observa asta. Ea e un Personaj, așa cum apare și în film, și e normal să nu aibă relații tocmai relaxate. Toată lumea de acolo o putea ajuta pentru o vreme, are chiar și o prietenă printre ei, dar după 2-3 luni începe să devină complicat.

Deci clișeul cu rușii care în comunitate se comportă ca „Mama Rusia” e adevărat?

Eva: Da, pentru mine, ca român care locuiește în afară, a fost surprinzător. Pentru că se știe că noi, românii, nu avem atitudinea asta cînd sîntem în străinătate. Sigur, sînt mulți români în Paris, dar n-am simțit aceeași conexiune care există între rușii de acolo. Poate pentru că sînt și mai mulți – în timp ce mă pregăteam pentru film am vizitat cam 20-30 de biserici rusești, dar chiar trăiesc ca o comunitate. Dar sînt și ruși mult mai deschiși, mai orientați către ceea ce înseamnă „lumea franceză”, nu doar cei care trăiesc cumva în lumea închisă a comunității etnice, unde unii probabil nici nu vorbesc franceza.

Dinara: Într-adevăr, sînt diferențe mari în modul în care rușii trăiesc în Franța. Unii stau închiși în comunitate, în timp ce alții încearcă să se adapteze cît mai mult stilului de viață francez.

Larisa chiar e jurnalistă, cum pretinde să fie?

Dinara: Un fel de.

Eva: De fapt, nu știm.

Dinara: Lucrează pentru reviste de modă rusești. Dar nu putem ști sigur dacă e adevărat.

Eva: Oricum, nici nu știu dacă asta e foarte relevant. Mai important e ce face cu viața ei, cum interpretează ea realitatea.

Eva Pervolovici
Eva Pervolovici

Eva, știu că lucrezi de ceva ani la ceea ce trebuia să fie, de fapt, primul tău lungmetraj, Ileana. Care mai e stadiul proiectului?

Eva: Nu s-a mai întîmplat nimic cu proiectul acesta. Acum așteptăm răspuns de la CNC, pentru finanțare. Însă momentan lucrez deja la un alt lungmetraj care este susținut de CNC-ul francez. Sper totuși să fac și Ileana, dacă voi reuși să găsesc bani pentru el.

Deci e mai simplu pentru tine să faci filme în afară decît în România.

Eva: Pentru mine, da. În Franța este un sistem foarte bine pus la punct pentru profesioniștii din industrie, care se cheamă Intermitent. Lucrează 3 luni și apoi primesc ajutor social pentru tot restul anului. Deci există posibilitatea să convingi profesioniști adevărați să lucreze chiar și pentru bani mai puțini, doar pentru că intră în calculele acestui program. În timp ce în România… nu poți să lucrezi două luni pentru bani foarte puțini, pentru că nu-ți permiți să te întreții. Iar pentru mine ăsta e un argument pentru care e mai simplu să fac filme acolo.

Vom putea vedea Marussia în cinema-urile românești în curînd?

Eva: Dacă vom reuși să convingem un distribuitor, da. Producătorul meu știu că e în mijlocul unor discuții, dar încă n-am nicio veste despre asta; e foarte complicat. Acum, cu ocazia Zilelor Filmului Francofon, am călătorit prin toată țara cu filmul, Iași, Cluj, Timișoara, și sălile au fost pline, oamenii au stat la Q&A. Dar e un risc, știu, doar că cineva trebuie să și-l asume.

De ce crezi că un distribuitor ar trebui să cumpere filmul?

Eva: Pentru că la toate festivalurile la care am fost, publicul larg l-a apreciat și chiar cred că e un film de public. La Bordeaux, la Tel Aviv, la Timișoara, oamenii au stat cel puțin 30 minute la Q&A și au avut o mulțime de întrebări și de curiozități despre poveste. Deci cred că e un film care prinde în primul rînd la oameni obișnuiți, nu neapărat la cinefili.

Dinara: Și cred că prinde și la un public feminin care se poate proiecta foarte ușor în experiența Larisei – dacă aș vrea să mă duc în Paris împreună cu copilul meu și doar să stăm acolo, oare cum ar fi?

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here