CORESPONDENŢĂ DE LA VENEŢIA. Era să mă spăl pe mâini de interesul meu iniţial pentru secţiunea Orizzonti după ultra-conceptualul film de deschidere Cut (r. Amir Naderi, Japonia), o poveste de action B-movie care la fiecare zece minute urlă (la propriu) că TREBUIE SĂ VEDEM FILME DE ARTĂ, şi Birmingham Ornament (r. Andrei Silvestrov & Yuri Leiderman, Rusia), un extraterestru anti-narativ pe care trebuie să fii un snob multi-culti ahtiat după artă cu ifose geopolitice ca să-l placi. Dar am văzut Hail (recunosc, la recomandarea unul prieten cu gusturi în care am încredere) şi mi-a înseninat ziua. Chiar dacă era deja noapte.
Filmul australianului Amiel Courtin-Wilson e emoţie pură de la un capăt la altul. După ce l-a cunoscut pe Daniel P. Jones într-un atelier de teatru pentru foşti deţinuţi, Courtin-Wilson a realizat un hibrid halucinant între documentar biografic şi ficţiune, care ne învăluie în căldura relaţiei lui cu Leanne Letch, iubita cu care împarte aceeaşi zi de naştere: 061160 – together ’till the end and back.
După reuniunea din ziua eliberării lui Danny din puşcărie, povestea lor curge cu muzică şi detalii sublime: Danny şi Leanne drăgălindu-se, Danny căutând de lucru pe la ateliere de reparaţii auto, Danny şi Leanne la o bere cu prietenii şi aşa mai departe. Mici crize ne avertizează însă că protagonistul e o bombă cu ceas în lumea de afară şi că riscă să se întoarcă oricând după gratii. Cum nici Adam şi Eva n-au rămas în Rai for ever and ever, nici fericirea celor doi nu ţine mult: frumuseţea lasă loc disperării, furiei şi alienării.
Cu un scenariu compus din fapte de viaţă trăite sau auzite de actori, povestea e simplistă şi lower-class (fără s-o dea în patetism social), dar o serie de artificii experimentale o transformă în magie senzorială. Vorbim de mai multe scene filmate aparent neprofesionist, out of focus (la fel de out of focus ca viaţa lui Danny), de poezie când tandră, când violentă: presupun că nu oricine poate să folosească în mod fericit într-un film păr fluturând în vânt sau un cal mort căzând în gol. Mai mult, trigger-ul intrigii apare spre sfârşitul filmului, sfidând structura clasică a scenariului în trei acte pentru că, nu-i aşa?, viaţa nu are nici o structură. Love-loss-chaos: tot ce contează.
Citeşte şi: