Marian Crişan: „Mi-ar plăcea să fac un film pentru copii”

1
776
Marian Crişan şi Andras Hathazi © foto: Mandragora
Marian Crişan şi Andras Hathazi © foto: Mandragora

În 1999, Marian Crişan termina facultatea de regie cu sentimentul că a făcut-o degeaba. A vrut să renunţe din primul an, însă a rămas de dragul alor lui. După un an de pauză, când nişte prieteni l-au rugat să le regizeze un videoclip, a luat camera în mână şi n-a mai lăsat-o până astăzi. Are peste 200 de videoclipuri în portofoliu, câteva scurtmetraje – unul premiat cu Palme d’Or la Cannes, Megatron – şi lungmetrajul de debut, Morgen, care rulează de vineri pe ecrane.

„Sincer, mă aşteptam ca debutul să se întâmple mai devreme, dar nici nu eram pregătit să fac un film important – voiam să fac ceva important, nu orice film”, spune regizorul, într-un interviu acordat filmreporter.ro. Înainte de Morgen, un film inspirat de o ştire despre doi emigranţi ilegali prinşi la Salonta (şi recompensat cu patru premii importante la Locarno), Crişan a lucrat la un alt scenariu, bazat pe viaţa cântăreţului de hip-hop Tudor Sişu, din trupa La Familia. Cineastul vorbeşte despre colecţia sa de casete video, regizorii preferaţi, filmele la care visează, dificultăţile lui Morgen, minimalism şi libertatea de a improviza.

Spuneai că ai terminat facultatea mai mult împins de circumstanţe decât din proprie voinţă. Au trecut peste zece ani de atunci. Momentul debutului e aşa cum ţi l-ai imaginat? Dacă ţi-ai mai imaginat atunci că o să faci film.

Când am terminat facultatea, nici nu mai eram sigur că vreau să fac film. Am şi făcut o pauză de un an, în care nu am filmat nimic şi mă gândeam cum să continui. Sincer, mă aşteptam ca debutul să se întâmple mai devreme, dar nici nu eram pregătit să fac un film important – voiam să fac ceva important, nu orice film. Termenul de „film” poate însemna multe. Am continuat însă să văd filme, asta am făcut şi înainte de facultate şi în timpul ei. Sunt şi colecţionar de filme.

Ce fel de filme?

În anii 80-90, colecţionam casete video. Cam tot ce rula pe atunci, filme cu Stallone şi restul. Acum colecţionez filme de artă, de autor, din toate colţurile lumii.

Cam câte casete ai adunat?

Multe. La un moment dat le-am şi catalogat, aveam 1000 de titluri numai pe casete video. Dar de vreo 5-6 ani nu le mai ţin socoteala, am trecut la DVD-uri. Aveam un loc în subsolul casei, noi îi ziceam studio, acolo ţineam casetele şi făceam vizionările cu fratele meu şi prietenii din Salonta. Acolo ne petreceam nopţile. Acum, în România, e destul de greu să urmăreşti ce au făcut autorii contemporani, nu prea ai unde.

Ai descărcat vreodată filme de pe Internet?

Mai primesc de la prieteni filme descărcate din diverse locuri, asta e o realitate pe care nu poţi s-o eviţi. Sunt filme pe care nu ai cum să le vezi altfel. Cumpăr des filme pe DVD din magazine online din Marea Britanie, din Statele Unite.

Te-ar deranja să-ţi găseşti filmul pe site-urile de torrente?

Cred că e inevitabil. El poate funcţiona pe Internet şi ca un fel de reclamă pentru filmul de la cinema. Cine vrea să-l vadă cu adevărat, va merge la cinema. La un moment dat, Internetul o să facă parte din distribuţie, nimeni nu poate să oprească asta. O să fie o taxă pentru asta şi gata. Şi schimbul ăsta între colecţionari, între cei care văd filme, e unul cultural, nu poate fi atacat aşa. Trebuie găsit un mod prin care ceva din acest schimb să ajungă înapoi la cei care fac filmul. Filmele costă, nişte bani trebuie să vină înapoi.

În colecţia ta de casete şi DVD-uri, ce autori au întâietate?

Când eram în facultate, la UNATC, erau David Lynch, Martin Scorsese… Mulţi. La Bucureşti, am descoperit Cinemateca şi, o dată cu ea, mulţi autori care îmi plac: Hitchcock, Elia Kazan, Woody Allen. Ai tot timpul ceva nou de descoperit.

Revenind la film, cum te-ai întors la cinema după anul de pauză?

M-am întors la Salonta şi mi-am pregătit licenţa. Apoi am revenit la Bucureşti şi nişte prieteni care aveau o trupă m-au rugat să le fac un videoclip. Acela a atras după el alte cereri şi cred că am făcut în jur de 200 de videoclipuri în anii aceştia. Mi-a distras atenţia de la film, într-un fel, aveam nevoie şi de bani să stau în Bucureşti. Ruptura asta a durat şi a fost greu să revin la cinema. Întâi am făcut un scurtmetraj din banii mei, aveam nişte peliculă rămasă de la o reclamă, nişte prieteni, doi actori, şi l-am regizat în 2004. Unul chiar a fost vândut în Canada, Ajutor se numea, şi distribuitorul continuă să-l vândă şi acum la televiziuni şi festivaluri.

Şansa mea a fost concursul TVR pentru tinerii regizori, pe o temă dată, de pe vremea lui Tudor Giurgiu. A fost un lucru foarte bun pentru noi, cei care ne luptam să intrăm la CNC cu filmele. A fost momentul zero pentru mine. Am făcut atunci Portret de familie şi Amatorul, care au mers bine în festivaluri, mai ales al doilea. Deja se ştia de noi şi asta ne-a creat drum spre următorul, Megatron, care a avut un destin providenţial, cumva. L-am trimis la un singur festival, a fost selectat şi a luat şi Palme d’Or.

Pentru filmul tău de debut, povestea asta din Salonta a fost prima pe listă, au mai fost şi altele?

Marian Crişan, la filmări © foto: Mandragora
Marian Crişan, la filmări © foto: Mandragora

Când am început să scriu Morgen, eram în vacanţa de iarnă la Salonta. Dar, înainte de asta, lucrasem intens la un scenariu inspirat din viaţa lui Tudor Sişu, unul destul de dens şi dramatic, cu dependenţi de heroină şi viaţă de cartier. Şi nu reuşeam să-l termin, nu reuşeam să găsesc un adevăr, acel ceva. Stând acasă la Salonta, am găsit o ştire despre emigranţi şi am început să improvizez.

Povestea s-a dezvoltat foarte uşor şi m-am gândit că poate ar fi bine s-o las deoparte pe cealaltă despre ghetou. Şi viaţa asta îmi este destul de familiară, stau deja de 14 ani în Bucureşti, în cartiere de blocuri muncitoreşti, la marginea Bucureştiului. Tudor Sişu şi Puya îmi sunt amici, cunosc destul de bine lumea asta şi m-ar tenta să fac un film şi despre ea. Probabil o s-o fac. Dar Morgen a mers mult mai bine, avea şi un aer mai light, mi-a priit schimbarea de registru după scenariul acela dramatic.

După asta vei reveni la povestea lui Tudor Sişu?

Probabil. Nu ştiu, nu mai spun nimic înainte. În timp ce filmam la Morgen am descoperit câteva lucruri în Salonta care s-ar lega bine cu povestea lui Sişu şi probabil o să reiau scrisul la scenariu. Cel mai bine este să lucrezi la mai multe proiecte în paralel, nu ştii niciodată care e cel mai bun moment pentru unul anume.

Mulţi regizori se întorc în locul natal să-şi facă filmele. Şi tu te-ai întors la Salonta. De ce?

Şi fraţii Coen s-au întors în oraşul natal să facă Fargo, de exemplu. Noi suntem încă în epoca primitivă, noi abia descoperim cinematograful la modul natural. La noi, înainte, majoritatea filmelor se făceau la Buftea şi câteva prin ţară la nu ştiu ce baraj, dar la modul nasol. În afară de Moromeţii, în care am simţit puţin din aerul Teleormanului sau de Reconstituirea, în rest nu vedeai România, de fapt. Cinematograful şi despre asta este, despre locuri.

În ce priveşte minimalismul, crezi că, în cazul unor regizori, nu este o opţiune estetică, ci mai degrabă efectul unei constrângeri financiare? Ai face un film cu buget foarte mare?

Da, abia aştept. E un moment, un curent peste tot în lume, de la Dogma lui Lars von Trier încoace. Noi nu facem în nici un caz ceva foarte original, deşi avem un touch românesc care iese în evidenţă în lume, dar cu siguranţă are legătură şi cu bugetul. Nu poţi depăşi o anumită sumă, eşti constrâns să te limitezi. Nu ai bani de decoruri, de costume, nu prea poţi face un film de epocă în România. Adică, poţi, dar îţi trebuie un buget serios. Sau film de gen, horror sau acţiune.

Mi-ar plăcea să fac un film de aventuri pentru copii, cu minime efecte speciale, la nivel de Arabela, aşa. Dar nu există nici pofta scenariştilor de a scrie aşa ceva. Dacă ar exista pe piaţă zece scenarii bune de astfel de filme, s-ar găsi cineva să facă măcar unul totuşi. Nici nu există o şcoală care să te înveţe să scrii scenarii pentru filme de gen, comedie sau acţiune. Să fim serioşi.

De ce ai ales un kurd ca emigrant în Morgen?

Pentru că ei sunt cei care tranzitează destul de mult prin România în ultimii ani, spre Occident. Nu ştiam de unde să apuc povestea şi am încercat să aflu mai multe despre kurzi, dar nu am vrut să iau o poziţie politică, sper să nu se înţeleagă aşa, Morgen vorbeşte despre omenie, prietenie, umanitate… Există puţină ironie vizavi de Uniunea Europeană, dar nu am vrut să atacăm un subiect politic. Nu cred că pot vorbi despre acest subiect în aceşti termeni.

Care a fost partea cea mai dificilă pentru tine la filmări?

A fost ca o aventură, eram într-o efervescenţă continuă şi nu resimţeam nimic ca pe o dificultate, dar acum, dacă mă uit înapoi, filmările cu Yilmaz Yalcin în apă au fost destul de grele. Erau 5 grade, aveam câte trei costume pe noi, se apropiau zorile, lucram contra cronometru, eram la limită. Unele scene au fost repetate din diverse motive, altele pentru că a răsărit soarele. A trebuit să tot lăsăm pe mâine. Morgen (râde).

Cu poliţiştii de frontieră ai vorbit pentru detalii legate de procedură?

Da, am colaborat foarte bine cu poliţia de frontieră, am vorbit cu ei despre cazuri, reguli, a fost necesar să vorbim cu ei.

Pentru acurateţe.

Da, exact. N-am fi ştiut altfel până unde putem împinge povestea.

O curiozitate în privinţa lui Andras Hathazi: s-a mulat el după personajul Nelu sau Nelu după temperamentul actorului?

El după personaj, deşi figura lui a fost cheia. Trebuia să contrasteze cu personajul lui Yilmaz. Andras e mai energic în viaţa reală şi a fost greu la început pentru el, îmi zicea „mă simt incomod, simt că nu joc nimic, de ce nu mă laşi să fac şi eu ceva?”. Era încorsetat, a durat vreo zece zile până să prindă poftă de personaj. Apoi a fost Nelu tot timpul! Şi când mergeam la masă, şi când filma, şi când se culca, şi când se trezea. E un actor incredibil, cu o memorie fantastică.

E interesant că scoţi în faţă actori foarte buni, necunoscuţi în lumea filmului.

Andras Hathazi şi Elvira Rîmbu
Andras Hathazi şi Elvira Rîmbu

Da, există din păcate polul acesta, Bucureştiul, care concentrează totul. Şi nici nu se fac destule filme în aşa fel încât să pui în valoare mai mulţi actori, şi din restul ţării. Eu am ţinut să vin cu nişte feţe noi.

Yilmaz Yalcin vorbeşte de capul lui în turcă sau are replici învăţate din scenariu?

Şi, şi. Erau scrise în scenariu replici în română, traduse în turcă. Am imaginat o poveste despre fiul lui din Germania, despre cum vrea el să ajungă acolo şi cum are nevoie de ajutor. La filmare, el a completat cât a simţit că trebuie şi cât l-am lăsat noi. Când o lua pe arătură şi devenea prea liric – aveam traducătorul cu noi – îl mai domoleam.

Înţeleg că asta ţi-a plăcut şi la el, felul în care a improvizat la casting, a fost o probă filmată în Turcia şi trimisă în România.

Da. Eu sunt de părere că filmul se întâmplă la filmare, nu din scenariu. Cele mai grele hotărâri le iei atunci, filmul se naşte atunci. Castingul e tot o filmare şi simţi când cineva se potriveşte. Yilmaz era teatral în proba de casting, dar asta n-a fost o problemă, e ceva ce poate fi reglat. Eu le las multă libertate actorilor, mai ales la începutul filmărilor, când se acomodează cu personajele, scenariul se modifică pe parcurs. E naiv să crezi că replicile din scenariu ar trebui bătute în cuie.

Nu te tentează să aplici stilul de videoclip în filmele tale? Ultima scenă, cea cu elicopterul, pare că vine dinspre această zonă.

Nu vreau să fac un film care să respecte aşa ceva dinainte.

Cel cu Tudor Sişu, poate?

Da, poate. Mi-ar plăcea să fac ceva în zona asta. Dar trebuie ca şi scenariul să se potrivească. Îmi place să regizez videoclipuri, cu tăieturi scurte, agresive, şi cu efecte vizuale. Unul dintre filmele mele preferate din zona asta e La Haine al lui Mathieu Kassovitz. Ar fi momentul să se facă şi aşa ceva la noi.

Citeşte şi articolul despre actorul kurd Yilmaz Yalcin, interpretul personajului Behran.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here