Bogdan Mirică are toate şansele să devină (dacă nu e deja) „copilul teribil” al filmului românesc. După succesul cu Bora Bora şi serialul Umbre, a debutat puternic cu Câini, premiat la Cannes, TIFF şi Sarajevo și nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film (EFA). E un palmares mai mult decât bun şi parcursul festivalier nu se oprește aici.
Filmul, lansat în cinematografe pe 23 septembrie, a ridicat și întrebări legate de lipsa unor secvenţe din scenariu, aşa că l-am întrebat de ce a ales să spună povestea în acest mod. Iar în ceea ce priveşte alura de western a debutului său, am vrut să aflăm cum se poziţionează în „ograda filmului românesc” de după 2000 şi ce crede despre viitorul cinema-ului de gen în România.
Un interviu de Iosif Prodan
Felicitări pentru nominalizarea la EFA! Ce înseamnă pentru tine prezența printre nominalizații la Descoperirea Anului?
Mulţumesc frumos. Încă nu am apucat să mă gândesc foarte bine la chestia asta sau să o asimilez. La fel ca şi cu premiile, mă bucur în primul rând pentru film – iar pentru mine – aşa, din exterior, într-un fel. Adică premiile şi nominalizarea la EFA conferă un soi de vizibilitate care a ajuns să fie esenţială pentru filmele independente care altfel riscă să ruleze într-un cinema de artă, într-un cotlon de oraş, preţ de o săptămână.
Filmul a fost produs de 42 KM Film, casa de film a lui Porumboiu. Cum ai ajuns la el și cum l-ai convins să-ți producă filmul?
Contactul meu iniţial a fost cu Marcela Ursu – cea care produce şi filmele lui Corneliu. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ne-am înţeles. Corneliu a apărut mult mai târziu – când intraserăm în pre-producție. Mi-a plăcut mult să vorbesc cu el – e un om extrem de inteligent şi de generos. Apoi am mai vorbit în timpul montajului – foarte multe chestii despre film în general, dar şi despre materialul pe care îl filmasem.
Cum a fost să lucrezi, ca regizor debutant, cu actori consacrați precum Vlad Ivanov, Dragoș Bucur, Gheorghe Visu?
M-am bucurat nespus. Cu doi ani înainte fusesem la programul Cinelink de la Sarajevo şi acolo trebuia să-ţi prezinţi proiectul – iar la pagina cu actori eu îmi pusesem distribuţia ideală – care era Bucur, Visu, Ivanov. Aşa că atunci când chiar i-am avut în film – a fost genial. Exact tipologiile de care aveam nevoie – exact genul de actor cu o fizicalitate aparte care, atunci când intră într-o cameră, umple camera.
Cum s-a conturat scenariul și cât a durat scrierea lui și apoi tot procesul până la terminarea filmului?
De când am început scenariul până când am terminat filmul au trecut vreo cinci ani. Povestea s-a conturat încet, insidios – o serie de emoţii pe care le-am ţinut în mine încă din copilărie, când îmi petreceam vacanţele la bunici la ţară, unde am fost martorul a tot felul de evenimente brutale, arbitrare pe care la un moment dat am decis să le scot la suprafaţă. A fost catarsis. Atmosfera aia îmbibată de violenţă, tipologia aia de om care îţi dă cu toporul în cap fără să fie neapărat ameninţător, fără să aibă o cauză clară, cuantificabila – ei bine, astea au fost într-un fel scheletul pe care am construit scenariul.
La unul dintre Q&A-urile pe care le-ai ținut, ai fost întrebat (și probabil nu o singură dată) de ce nu apare în film confruntarea dintre Roman și Samir. Răspunsul tău a fost că ți s-a părut oarecum mai puțin clișeică abordarea ta. Sunt curios însă de ce ai optat pentru această „de-dramatizare”?
Nu ştiu sigur dacă este de-dramatizare. Pentru mine ar fi fost o explicitare care risca să fie redundantă. Pentru mine, adevărata confruntare este Samir – Hogaș. Roman este doar un turist în spaţiul ăla – e adevărat, el este catalizatorul evenimentelor – dar într-un fel naiv, el este doar un vizitator, cel mult un martor. Cu toate astea însă, voiam ca personajul Roman să fie atât de cărnos încât să poată muri off screen – altfel nu ţi-ar păsa de el prea tare.
De ce Roman, personajul jucat de Dragoș Bucur, pleacă lăsând-o singură pe prietena lui?
Pentru că nu estimează corect pericolul. Noi, la oraş, în societatea aşa-zis civilizată, ne conducem după cauzalităţi. În felul ăsta, pe baza evenimentelor anterioare, a experienţei, putem prevedea într-o oarecare măsură ce se va întâmpla. Am mai spus asta – dacă în oraş eşti în trafic şi te iei la harţă cu cineva – te gândeşti de două ori înainte de a-i da în cap pentru că ştii care sunt consecinţele. Dar ce faci când eşti într-un spaţiu în care violenţa e arbitrară? În care consecinţele sau cauzele nu contează atât de mult? Ce contează e firea omului. Tu îţi aplici grila ta de evaluare şi te gândeşti că poate nu eşti chiar aşa de în pericol. Adică dacă omul nu ţi-a dat întâi o avertizare verbală, una în scris, şi în cele din urma una fizică – doar n-o să treacă direct de la ameninţare voalată la omor. Ei bine, uite că se poate întâmpla. Roman e atât de arogant, încât presupune că grila lui de estimare a realităţii se poate aplica la nişte oameni care nu au nicio legătură cu lumea lui.
Ce filme românești de anul acesta ai văzut și cum ți s-au părut?
Nu am apucat să văd niciun film românesc anul ăsta – şi regret. Dar sper să recuperez cât de curând.
Crezi că publicul românesc e interesat și în același timp pregătit pentru un western-thriller made în RO?
Asta nu sunt eu în măsură să răspund. Sper că da. Ştiu că există oarece prejudecăţi şi că există stereotipul ăsta ca filmele românești ba sunt lente, ba elitiste, ba vorbesc tot timpul despre aceleaşi subiecte. Eu nu cred deloc asta. Dar trebuie să ai răbdare, dacă vrei să descoperi. Dacă e să iau doar trei dintre regizorii români care îmi plac cel mai mult – Mungiu, Puiu, Porumboiu – filmele lor sunt incredibil de sofisticate şi diferite între ele – aşa că nu poţi să bagi totul în aceeaşi oală.
Te interesează zona cinema-ului de gen? Crezi că filmul tău se încadrează în această categorie? Vei face în continuare astfel de filme?
Aş răspunde mai degrabă cu ce nu mă interesează. Ce nu mă interesează foarte tare în artă sunt clasificările. Sunt OK dacă vrei să faci istoria artei, dacă predai, dacă eşti interesat de latura teoretică. Dacă eşti acolo, în groapa cu lei, unde te mănâncă angoasele de stomac şi nu te lasă să dormi, mi se pare cam laş să te ascunzi după nu ştiu ce chiverniseală dogmatică. Lasă-i pe alţii să te pună în categorie sau să zică cum că nu aparţii niciuneia. Dacă îţi premeditezi spontaneitatea, nu mai e spontană, nu? Vreau să fac filme care să aibă în ele cât mai mult adevăr din mine – ca om şi ca scenarist/ regizor – şi speranţa mea e ca tribulaţiile mele să rezoneze cu cele ale celorlalţi.
Cum ți se pare declarația lui Mihai Chirilov de la TIFF: „Câini e ca un cocktail Molotov aruncat în grădina filmului românesc”?
Hahaha. Îmi place. Mihai Chirilov a făcut multe pentru Câini şi nu i-am mulţumit niciodată public. O fac acum – mai ales ca părerea lui chiar contează pentru mine. De fapt, Mihai a fost şi cel care a selecţionat scurtmetrajul meu Bora Bora la TIFF unde, de altfel, a şi câştigat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj românesc.
În afară de Chirilov, au fost mai mulți comentatori care au considerat că filmul tău e o despărțire a tinerilor regizori români de NCR și estetica sa. Ce părere ai despre asta?
Am mai spus asta: Câini nu e un film-manifest. Nu vreau eu să fiu ăl mai breaz din toată ograda. Mă interesează să fac filme care să mă reprezinte şi ar fi fost ipocrit din partea mea să fac un film asemănător celor ale regizorilor pe care îi admir. De fapt, vreau să emulez demersul lor, căutarea lor chinuitoare şi minuţioasă – nicidecum opera lor.
Care crezi că este viitorul Noului Cinema Românesc?
Diversificarea.
Crezi că e benefic pentru filmul românesc și mică industrie de film switch-ul spre filmul de gen?
Cred că da. Cred că e loc pentru toată lumea. Important însă este să nu căutăm shortcut-uri, ci să ne păstrăm seriozitatea actului. De exemplu, îmi place hip-hop-ul românesc – dar pe de altă parte ştiu că e o mişcare pornită de la o premisă falsă. Adică a fost împrumutat şi, timp de 20 de ani, nişte băieţi talentaţi au încercat să şi-l asume. Şi oricât de bine ar face-o, premisa tot falsă ar rămâne. Cu filmul însă, e altă treabă. Aici chiar e o şansă să fie pe bune.
Înainte de Câini, multă lume te știa pentru scenariul serialului Umbre. Cât de înrudite sunt, din punctul tău de vedere, cele două proiecte?
Au un soi de afinitate, în sensul că vorbesc despre oameni care sunt trunchiaţi sufleteşte. Cred că trebuie să îţi lipsească empatia la un nivel intim, încât să fii dispus să agresezi fizic sau să omori. Dincolo de asta, însă, cele două proiecte se despart. Câini este un film profund personal, unde m-a preocupat foarte mult, de exemplu, trecerea timpului sau cum tac două personaje în cadru. La Umbre îmi asum că pre-exista o paradigmă – cea a serialului – şi încerc să fiu cât pot de creativ în limitele ei.