Rar veţi întâlni regizori mai prietenoşi la interviuri decât Jean-Pierre şi Luc Dardenne. Exerciţiul lucrului împreună, de 35 de ani, se simte şi în discuţiile cu jurnaliştii – cineaştii valsează amabil printre întrebări fără să se întrerupă şi răspund ca şi cum ar fi ştiut dinainte al cui e rândul. Astăzi, de la 20.00, îi puteţi întâlni pe fraţii Dardenne la Cinema Studio, unde vor asista la proiecţia de gală a celui mai recent film al lor, Le gamin au vélo/ Băiatul cu bicicleta, drama emoţionantă a unui puşti căruia tatăl îi frânge inima. Pelicula intră în cinematografe de vineri, 9 martie, distribuit de Independenţa Film.
La Cannes, unde a avut premiera mondială şi a obţinut Marele Premiu al Juriului, filmul a fost unul dintre favoriţii criticilor pentru un Palme d’Or. Ar fi fost al treilea din cariera celor doi regizori, după cele pentru Rosetta (1999) şi L’Enfant (2005). Tot la Cannes i-a întâlnit şi Filmreporter.ro, imediat după premieră. În interviu, fraţii Dardenne explică de ce au ales să lucreze de data aceasta cu o actriţă cunoscută, Cécile de France, cum l-au găsit pe micul Thomas Doret, aflat la primul său rol, dintre 500 de băieţi şi de ce autorii de film sunt recidivişti.
Surprinzător, în Le gamin au vélo aţi folosit muzică, ceea ce nu faceţi în mod normal…
Luc Dardenne: Ideea noastră a fost simplă – aceea că muzica vine de undeva de deasupra lucrurilor şi personajelor şi nu din interiorul lor, din interiorul filmului. Exact ca ceea ce îi lipseşte lui Cyril, şi anume iubirea Samanthei. De fiecare când apare Samantha, aduce cu ea dragostea şi această muzică, ceea ce îi permite băiatului, la final, să alerge către viaţa sa, către copilăria sa, de fapt, pentru că asta îi lipseşte.
Înainte de a filma nu eram siguri dacă să adăugăm sau nu muzică şi am tot oscilat până când monteuza ne-a spus „Pentru Dumnezeu, aveţi puţină încredere în ce faceţi!”.
Există un echilibru extrem de fin al emoţiilor în filmele dvs. şi niciodată nu-l pierdeţi. Cum faceţi controlul acesta atât de precis?
Jean-Pierre Dardenne: Nu ştim ce iese de fiecare dată, însă ştim că nu trebuie niciodată să arăţi sau să spui totul, emoţiile trebuie să clocotească în interior, asta îi permite spectatorului să empatizeze mai bine cu personajul. Unele emoţii trebuie să rămână ascunse. Nu totul trebuie exteriorizat.
Mă întrebam cum lucraţi exact. Cine decide când începeţi un nou proiect, despre ce va fi noul film?
Luc Dardenne: Vorbim mult, vorbim tot timpul. De pildă, azi. Pe la şase terminăm interviurile, mergem la hotel, stăm de vorbă, nu ştiu despre ce o să ajungem să vorbim, poate o idee sugerată de un jurnalist, cine ştie. Facem asta de 35 de ani, a devenit obişnuinţă. Vreau să spun că nu toate discuţiile şi ideile noastre au devenit scenarii. Însă, la un moment dat, un subiect se detaşează de celelalte şi îl luăm deoparte. Dar nu avem un ritm anume.
Sunteţi optimişti în legătură cu natura fiinţei umane? Umanitatea personajelor voastre este pusă întotdeauna la încercare.
Jean-Pierre Dardenne: Din când în când, trecem prin momente de dezamăgire legată de noi înşine şi de lume, în general. Dar dacă ne uităm mai calm şi cu ceva mai multă seninătate – vârsta ne-o permite – la societatea de azi, constatăm că toate regimurile totalitare s-au prăbuşit în cele din urmă. Inclusiv partea comunistă a Europei. Dreptul individului de a trăi în libertate a câştigat întotdeauna şi represiunea, ura, au pierdut. Ele revin mereu, dar pierd mereu. Altfel n-ar exista decât disperare.
Deci e realist să fii optimist.
Exact!
Nu lucraţi de obicei cu vedete, însă Cécile de France face excepţie. De ce aţi ales să faceţi o excepţie de data asta?
Luc Dardenne: Am vrut să lucrăm cu o actriţă cunoscută de data asta, pentru că oamenii ne tot spuneau – nişte amici, în special – că „fraţii sunt heterosexuali şi nu vor o actriţă frumoasă care să-i seducă, pentru că o să se certe, o viaţă în trei n-ar fi posibilă!” Poate că da, poate că nu! (râde) În orice caz, am zis să încercăm.
Pe Cécile de France am ales-o pentru că ea corespundea perfect personajului din scenariu. Ne-am spus că nu vom explica de ce Samantha face ce face. De aceea, ne trebuia o actriţă care să fie acolo, cu corpul ei, cu natura ei, cu prezenţa ei imediată, şi să-l ducă pe spectator mai departe de momentul în care se află. Trebuie să fie evident de ce, iar spectatorul să fie alături de ea din capul locului şi să încheie filmul aşa. Cecile de France are forţa asta.
Actorul principal, Thomas Doret, e o adevărată descoperire. Cum l-aţi găsit şi cum aţi procedat cu el, cât l-aţi antrenat? Mă gândesc că trebuia să-şi păstreze cât mai mult din naturaleţe şi să „joace” cât mai puţin.
Jean Pierre Dardenne: Am făcut un casting foarte mare şi al cincilea băiat pe care l-am văzut era el. Eram amândoi convinşi că el e alesul, dar am continuat castingul şi am văzut 500 de băieţi, pentru că aşa ni s-a părut firesc.
Luc Dardenne: Am repetat timp de două luni cu Thomas toate scenele, pentru a înmuia „materia primă”. Şi cred că i-a prins bine să vadă că vorbim cu Cécile sau cu Jérémie Renier exact cum vorbeam cu el, pentru că la început am lucrat doar cu el. Când era singur, îl debusolau puţin momentele în care îl puneam să schimbe ceva şi să reia. Dar, pe măsură ce repetam cu toţii, şi-a dat seama că el e centrul acestui film, că în jurul lui se învârt toate. La filmări, îi spuneam până unde să meargă într-un cadru, câţi paşi să numere, când să se întoarcă, dar nu îi spuneam şi cum. L-am lăsat pe el să simtă şi să decidă cum.
Pare să aibă o determinare şi o încăpăţânare la fel de mari precum personajul său.
Luc Dardenne: E un băiat foarte serios, care merge până la capăt şi face lucrurile cu cea mai mare conştiinciozitate. Şi nu numai în film, şi la şcoală şi în orice altceva.
Jean-Pierre: E un băiat foarte determinat, ne-a plăcut mult de el.
Jérémie Renier are rolul tatălui şi apare în aproape fiecare film pe care îl faceţi, de la Promisiunea încoace. De ce simţiţi nevoia să-l ataşaţi fiecărui nou proiect?
Jean-Pierre: Ne place să lucrăm cu Jérémie şi cred că şi lui, pentru că în timp ce filma cu noi avea un alt film în care era protagonist, dar tot şi-a făcut timp şi a venit. Jérémie nu e niciodată mulţumit cu ce face, caută şi vrea mai mult, are o libertate interioară extraordinară. Ne-am dorit ca el să-l iniţieze puţin pe Thomas în meseria de actor, aşa cum Olivier Gourmet a făcut cu el. De fiecare dată când lucrăm cu un actor care nu e copil, ca în Rosetta sau L’enfant, Jeremie devine un fel de etalon şi sprijin pentru toată lumea, pentru că lucrurile devin uşoare când e el prin preajmă.
V-aţi gândit să abordaţi şi alte genuri de film, complet diferite? Poate cu mai multă tehnologie?
Luc Dardenne: Nu ştim, orice e posibil. Niciodată n-am exclus nici o posibilitate şi nici un gen. Uneori lucrurile şi subiectele te mai şi aleg pe tine. Am putea face chiar o comedie muzicală, de ce nu?
Ce alţi colegi de breaslă vă inspiră? Sau pe cine admiraţi?
Jean-Pierre Dardenne: Mulţi, sunt mulţi. Am supăra pe multă lume dacă am uita pe cineva. Regizori italieni, români…
Români? Pe cine anume?
Jean Pierre Dardenne: Eram în juriul Camera d’Or când a luat premiul A fost sau n-a fost?, apoi am văzut 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, care e absolut formidabil.
În filmele dvs. nu vă părăsiţi niciodată personajele, iar spectatorul aleargă cu ele, suferă cu ele, fără respiro. De ce această mişcare continuă?
Jean-Pierre Dardenne: În Le Gamin au velo, Cyril fuge mult, pe bicicletă, caută ceva, îşi caută locul. Caută iubirea, de fapt. Ne plac personajele care se mişcă foarte mult, pentru că felul în care se mişcă reflectă şi ce e în mintea lor.
Sunt voci care spun că, deşi aţi făcut istorie în cinema-ul ultimului deceniu, filmele dvs. recente sunt o variaţie pe aceeaşi temă. Cum aţi răspunde?
Luc Dardenne: E drept că autorii de film sunt recidivişti. În acelaşi timp, noi ne schimbăm câte puţin. Am lucrat cu un copil, am luat o actriţă cunoscută, am modificat câte ceva în mişcările camerei – e mai calmă acum decât la începuturi. Nu avem impresia că facem acelaşi lucru, deşi e drept că unele aspecte ce ţin de stil şi de subiect se repetă.
Cannes-ul e locul unde v-aţi lansat majoritatea filmelor, aveţi şi două Palme d’Or. Devine o obişnuinţă?
Jean-Pierre Dardenne: Mereu spunem că filmele noastre au două ţări: Belgia, unde filmăm, şi Cannes. Aici au fost mereu bine primite de presă şi de public, ceea ce le-a ajutat să fie distribuite în multe ţări. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, cred că le-ar fi mers mult mai rău. Până acum, e o poveste de dragoste frumoasă, care le permite filmelor noastre să aibă o viaţă mai bună. Cu filmele e ca atunci când ai copii – îţi doreşti pentru ele cea mai bună dintre vieţile posibile.
Încă nu ni s-a urcat la cap, probabil pentru că suntem doi şi ne ciondănim tot timpul. Dacă eram singuri, altfel stăteau lucrurile. (râde)
Soţiile voastre se împacă la fel de bine ca voi?
Jean-Pierre Dardenne: Soţiile noastre? Nici vorbă! Femeile nu trebuie să se împace niciodată atât de bine! (râde) Nu e acelaşi lucru, ele nu lucrează împreună, iar noi suntem şi fraţi, pe deasupra! Plus că nu se cunosc de când ne cunoaştem noi. Apropo, de când ne cunoaştem noi?
Luc: După mine, de vreo 50 de ani! (râde)
***