La New York, cu Neil LaBute. Despre filme și topuri

3
145
New York. Foto: Anca Fronescu
New York. Foto: Anca Fronescu

Autor: Anca Fronescu

Era luni și începuse să plouă încet în Manhattan. Cu două zile înainte de Crăciun. Undeva în Midtown, la câteva blocuri de 42nd și Times Square, lângă nebunia de culori, sunete și oameni, într-un restaurant francez de pe colț, ușor coborât dintr-un film de anii ’50, îmi dăduse întâlnire Neil LaBute. Regizorul, scenaristul și dramaturgul american cunoscut pentru In the Company of Men sau The Shape of Things. Ne-am cunoscut astă-vară la Sibiu, am lucrat împreună la un workshop, i-am tradus ulterior un mic text și urmează să-i traduc o piesă pe care m-a invitat s-o văd off Broadway când am trecut prin New York astă toamnă, de la Toronto. M-a rugat ca, de fiecare dată când sunt la New York, să nu ezit să-i dau un semn. În timp, facem și un interviu amplu împreună. Cândva, anul viitor, ar trebui să fie gata.

Până atunci, însă, am stat un pic de vorbă cu el despre filme și scris. Știam de astă vară că merge des la cinema, ba chiar că mergem la același, undeva pe Upper West Side. Diminețile. El miercurea, eu joia. Poate ne sincronizăm o dată, mi-a sugerat atunci.

„Săptămâna trecută, rula Inherent Vice vizavi de mine, la 1.20 noaptea. Am vrut să îl văd atunci. Știi combinația de Thomas Pynchon meets Paul Thomas Anderson și Joaquin Phoenix (fără pantalonii trași până la subraț din Her) și restul cast-ului m-au făcut să îmi doresc tare mult să merg la film după miezul nopții”, i-am spus. „Aaa, trebuia să mă suni. Aș fi venit imediat”, mi-a răspuns. Din păcate, anulaseră proiecția de noapte, așa că l-am văzut a doua seară, la 23.00. Oricum, conversația despre filme ne-a prins și nu ne-a mai lăsat.

Neil LaBute: Eu am văzut Birdman aseară.

Anca Fronescu: Eu, în seara când am ratat The Inherent Vice, am mers la Birdman. Băiatul de la casă m-a întrebat a câta oară îl văd . Aproape că mi-a fost jen[ să zic că e abia prima oară.

N: Mulți vin să-l vadă a doua sau chiar a treia oară. Mi-a plăcut. Și pentru că e despre lumea teatrului, și pentru cadrele alea lungi, reușite.

A: Îți faci liste cu filme care ți-au plăcut? Mergi des la film, nu?

N: De cel puțin de două ori pe săptămână încerc să merg la cinema. De obicei, îmi place să merg la matinee sau seara târziu. Deci, repet, data viitoare dacă mergi la vreun film târziu, dă-mi un semn. Nu prea fac liste, însă dacă mă întrebi ce mi-a plăcut anul ăsta îți zic așa: Birdman, Foxcatcher. E bine construit, băieții ăștia chiar joacă bine. Mark Ruffalo mi-a plăcut tare de tot. La un moment dat e o chestie în film, o trecere pe care – știind că e bazat pe fapte reale – parcă o duc repede spre final; dar, în afară de asta, m-a convins. Mi-a plăcut Force Majeure. Da, not bad at all.

A: Da, nordicii ăștia cu sfârtecatul lor sufletesc și mental.  Uite un film, tot nordic, care m-a zguduit de nu mi-am revenit, tot Festivalul de la Toronto, e A Second Chance al lui Suzanne Bier. E foarte puternic. Din nou, o dramă „à la nordici” unde îți verși ficatul și inima și sufletul. Mai multe nu zic.

N: Bine, kiddo. Cum zici tu. O să-l caut. Ce m-a dat gata pe mine e The Blue Room. Băi, dacă e un film care îți servește foarte clar de ce nu e bine să ai aventuri, ăsta e. Ți-o dă pe tavă. Wow, ce mi-a plăcut filmul ăsta! Dar, bine, mă știi, eu și temele despre femei și bărbați, relații, complicații. M-a convins definitiv. Și Borgman! Mamă, ce film, ce poveste, cum e construit. M-a lăsat destul de confuz. Weird cred că e cuvântul care i se potrivește.

În ultima vreme am stat închis și am scris. Am un deadline mare la jumătatea lui februarie și nu am prea ieșit. Bine, am fost la filme, dar cred că mai bine îți zic ce vreau neapărat să văd: Leviathanul lui Zviagintsev, Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, neapărat. Îmi place tot ce face omul ăsta.

Nu pot să cred că am ratat Miss Julie la Sunshine Cinema. E cu Jessica Chastain. Într-o seară mi-a fost lene să ies din casă până acolo (e chiar în celălalt capăt al orașului n.n.) și în a doua săptămână nu se mai proiecta. Dacă ar fi acum în Brooklyn, m-aș duce, fie ploaie, fie vânt. Și vreau să văd ultimul film al lui Chris Rock, îl știu pe băiatul ăsta, vreau să văd ce a făcut. Însă în nici un caz nu vreau să văd noul Annie. Îi știu pe mulți dintre băieții din film; dar nu, tot nu mă duc.

A: Dar puștoaica e genială, nu? Niciodată nu-i pronunț numele cum trebuie. Stai să încerc: Quvenzhane Wallis. În Beast of the Southern Wild m-a lăsat fără cuvinte.

N: O, da, și pe mine. M-a lăsat bouche bée. Dar tot nu mă duc la Annie. Sincer să fiu, nici ultimul film al lui Woody Allen nu mi-a plăcut. Din păcate.

A: Eu am încercat să îl văd în avion în drum încoace și nu îmi vine să cred, dar nu m-a ținut, am trecut la altceva. Oricum, merită văzut pe ecran mare, imaginea merită, mai exact. În fine, nu mă pot supăra oricum pe Woody Allen.

N: Am văzut un film cu Lea Seydoux care m-a lăsat tot așa, bouche bée. Dar nu-mi aduc aminte cum se cheamă. Ce aiurea. A, și știi că îmi place Emmanuelle Devos. Și am fost la două filme cu ea la Festivalul de Film Francez aici, în New York, dar nu m-au prea convins. Face ea altele. A, și vreau să văd ultimul Cronenberg.

Și aici începem și ne lungim în laude la adresa lui Julianne Moore.

A: Eu am ratat Still Alice. Nu știu cât de bun e, văzusem că e pe undeva în NY, am zis că mai am timp până plec și aflu că nu mai e. Îmi pare rău că nu am văzut-o pe ea. Recunosc: o ador.

N: Doar ce trebuie să apară în cinema. Dar, sincer, cred că e genul de film pentru Lifetime. Știi ce vreau să zic: femeie bolnavă, viața se schimbă, te lovește, bla bla. Dar, ok, e Julianne Moore, tot ce atinge femeia asta e magic. Îl putem vedea acasă. Deci nu-ți face griji. A, încă un film pe care l-am văzut anul ăsta, deși nu e din 2014, Child’s Pose. Ce actriță, ce joc! M-a marcat.

Îi povestesc de Luminița Gheorghiu, cum mergeam la teatru când eram mică să o văd la Bulandra, teatrul de lângă casă; cum a jucat în alt film prezentat anul ăsta la Making Waves, tot în rol principal, Sunt o babă comunistă. Îi zic repede și de Moromeții, de Stere Gulea. Ascultă atent. Înainte să fugă la un workshop.

N: Poți să-ți imaginezi? Cu două zile înainte de Crăciun eu țin un workshop?! De ce fac asta?
A: Înainte să pleci, uite un film pe care chiar merită să îl vezi și îndrăznesc să cred că o să îți placă e In Order of Disappearance. O nebunie à la Tarantino în stil nordic. La Berlin s-a râs în hohote. E cu Stellan Skarsgaard. Și un actor austriac în rol de mafiot sârb cu niște one liners de vis. Nu numai ale lui, ale tuturor „sârbilor” din film. E mortal filmul ăsta. Și Corn Island, film georgian, și… mai am o mini-listă de filme estice de care o să îți zic la un moment dat.

Mă îmbrățișează.

N. Când revii în New York?

A: Cred că în aprilie. Încerc să vin la Tribeca. Mi-au scris deja.

N. E cool dacă vii la Tribeca. Am și eu un film în festival. Și încă niște mici chestii, cred. Sună-mă, kiddo. Ne vedem. Și trimite-mi celelalte întrebări.

Și fuge în mâzga de luni seara din mid Manhattan.

Neil LaBute
Neil LaBute

***

Și pentru că mie, personal, îmi e foarte greu să fac o listă și cu ce pun în bagaj, darmite una cu zece filme văzute anul ăsta, o să zic așa: tot ce zice Neil LaBute e și pe lista mea (plus ce i-am sugerat așa, pe repede înainte). Am început să scrijelesc la ea înainte să fiu sigură că îmi iese rendez-vous-ul cu el. Și găsiți acolo toate filmele pomenite de el (mai puțin cel cu Chris Rock și Emmanuelle Devos, și cel cu Lea Seydoux, pe care încă încerc să-l descopăr).

Deci mai zic așa (cu ochii închiși și fără să respir, să nu le gândesc prea mult):

Cu siguranță, Tribul lui Myroslav Slaboshpytskiy e filmul care m-a bulversat și m-a lăsat fără vorbe. Ce m-a cutremurat poate cel mai tare e conștientizarea faptului că nu ai deloc nevoie de limbaj ca să percepi lucrurile și să rezonezi cu ceilalți. Ieși de la filmul ăsta și nu mai vrei să vorbești o bucată bună de vreme. Și m-a emoționat puternic momentul în care, la Karlovy Vary, Anne Thompson și-a întins mâna spre mine la una din scenele cele mai atroce din film. Ne-am ținut de mână câteva minute. A fost cel mai intens și sincer moment trăit la vreun festival de film până acum.

Nici rusescul Corrections Class al lui Ivan Tverdovski nu e departe. E despre Rusia zilelor noastre, duritatea unui sistem, dar și a oamenilor ce îi dau suflet. O poveste ce te urmărește o vreme și îți dă fiori reci pe șira spinării. De la ambele am plecat lovită și cu acea stare de „wow: ce film”!

La fel și Maidanul lui Loznitsa, mai ales văzut la Odessa și stând de vorbă cu tineri ucraineni după. Winter Sleep m-a făcut să uit de toate și m-a scos din timp. Habar n-am avut când au trecut cele trei ore și ceva, m-a prins cu totul în mrejele discuțiilor cu substrat. Leviathan la fel, chiar dacă nu cred că e cel mai bun film al lui Andrei Zviaghintsev (cel puțin nu dintre cele pe care le-am văzut eu). Plus că la Cannes am stat lângă un canadian cel puțin dubios (și haios) care mă tot întreba dacă e pe bune ce zice Zviaghintsev în filmul ăsta. Iar eu încercam să văd filmul, dar nici să nu-l enervez pe canadian ignorând-ul.

Boyhood a fost marea bucurie la Berlin și m-a ținut tot anul. Iar să-l văd în aer liber seara, la TIFF, a fost un cadou pe care l-am așteptat un sfert de viață. A Second Chance, de care tot vreau să scriu, al danezei Susanne Bier, văzut la Toronto, mi-a întors sufletul și stomacul pe dos. O dramă psihologică en famille, în dulcele stil nordic, care pe mine mă sfâșie în bucăți. Nordicii ăștia cu cuțitele lor pe răni sufletești deschise. Nici Force Majeure nu m-a lăsat rece. Dar pe lângă danez, suedezul ăsta e sweet and mellow.

Și dacă tot suntem în nord, filmul care m-a amuzat și care a și făcut mii de jurnaliști să râdă la Berlinală e In Order of Disappearance. Cool filmul ăsta.

Dintre filmele românești, m-au cucerit trei: Waiting for August, prin finețe, delicatețe, lentila invizibilă în căminul unor copii care an de an își așteaptă mama să revină acasă de la muncă. M-a cucerit complet și regizoarea, Teodora Ana Mihai, și am zis (și am avut dreptate) ca o să ia toate premiile posibile anul ăsta și după aceea o să tot auzim de ea.

Toto și surorile lui nu doar că mi-a oferit la Stockholm o reîntâlnire – după mai bine de 20 ani – cu colegul de școală Alexander Nanau, regizor în care cred de ceva vreme, însă mi-a servit unul dintre cele mai delicate și totodată complexe povești de la noi. Tac și vă zic atât: faceți ceva și vedeți filmul ăsta. Vă mai zic doar că, la TIFF, toată lumea care îl văzuse în vizionările destinate industriei vorbea continuu despre el. La mai mult ca perfect.

București, unde ești? mi-a povestit despre cum suntem noi ca neam, ne-a arătat în toată frumusețea și degringolada noastră. Pe Vlad Petri l-a plasat printre cei ce știu să capteze inteligent momentele care ne pot defini. Și cu România în starea de continuă schimbare în care se află, mă aștept ca Vlad să ne mai întindă niște oglinzi, cât de curând.

Pașaport de Germania/ Trading Germans e filmul care m-a mișcat cel mai mult dintre cele văzute în România. E filmul care mi-a servit simplu și bine construit o lecție de istorie de care ar fi bine să fim conștienți. Întâlnirea cu Vlad Georgescu a fost acel mic cadou de final de an. Am crescut în grădinița și școala germană și am regăsit în filmul ăsta multe dintre poveștile unor apropiați, am înțeles un pic mai bine destinul lor.

Nu pot să nu amintesc de Hungry Hearts al lui Saverio Constanzo. De Alice Rohrwachter, povestea unor părinți tineri din New York și obsesia mamei care vrea își crească bebelușul cât mai pur. Adam Driver e bun și el. Viktoria, filmul bulgăresc al a Mayei Vitkova, este cel mai bun, emoționant, complex și delicat film despre comunism și femei pe care l-am văzut. E filmul la care aș fi vrut să merg cu străbunica, bunica și mama. 

Filmele georgiene m-au cucerit total anul ăsta. By the way, la MoMA e o retrospectivă întreagă cu ele. În Blind Dates, de Levan Koguashvili, văzut la Sarajevo, absurdul și gingașul se combină într-o poveste haioasă bine construită, cu un bărbat care își caută iubită, împins de la spate de părinții lui depășiți de situație. Nu pot să nu menționez Corn Island, povestea unui bunic și a nepoatei lui construindu-și o colibă pe o insulă de porumb. Soldați ruși, georgieni și abhazi, politică și istorie combinate subtil. Imagini de neuitat.

Filmele iraniene la fel. Amour fou total. Fish and Cat, al lui Shakram Mokri,  e un one shot de trei ore. L-am văzut la Karlovy Vary, într-un cort mare și alb și vâjâitor noaptea. Numai eu știu cum am săltat înapoi la motel după. M-a lăsat cu gura căscată cât de minuțios a fost gândit și repetat labirintul ăsta de poveste. Plus tensiunea. Genial, dacă mă întrebați pe mine.

Și Tales, de Rakhshan Bani Etemad, care a luat premiu pentru scenariu la Veneția și pe care l-am prins la Toronto. Sincer, nu cred să fie nici trei filme iraniene văzute care să nu-mi fi plăcut.  Filmul ăsta face exact ce sugerează și titlul: narează câteva povești ale unor oameni legați între ei. Te însoțește în călătoria lor printr-un oraș în care nu descoperi doar mrejele unui loc, ci și secretele și trăirile lor. Merită. Și nu pot să nu rostesc numele lui Joshua Oppenheimer: mergeți și vedeți filmele lui. Întâlnirea cu el la Toronto a fost emoționantă.

Și cel mai prost film văzut – nici nu mai știu cum se cheamă, foarte, foarte dulce și siropos, filmat la New York (numai pentru asta și aș fi putut să îl iubesc) -, însă în cea mai plăcută companie (mânecile hainelor noastre pe scaunul dintre noi se țineau, de fapt, de mână) a fost la Tribeca. Compania a fost Jeff Goldblum. Ce-am mai putut să râd cu omul ăsta la balivernele romantice din film… de neprețuit întâmplarea.

Am reușit să văd Birdman, Gone Girl și Inherent Vice într-un cinema, cu cinci minute înainte să se termine anul, ceea ce m-a bucurat enorm. Și ce bine e să vezi un film la cinema, seara târziu, cu popcorn în jur, dacă trebuie. Cu oameni șoptind. Pe toate trei le-am văzut la NY. Și să mergi apoi acasă și să ai pe noptieră o carte semnată de Raymond Carver e o plăcere de nepus în cuvinte. Și despre asta am vorbit cu Neil, dar ce-a ieșit, altădată.

 

 

 

3 COMENTARII

  1. Poate că sunt un pic off-topic, dar nu ați vizionat filmul Enemy a lui Denis Villeneuve și rol principal Jack Gyllenhaal? Mie mi-a lăsat gura căscată. Aș vrea să știu părerea voastră

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here